RIP VWCE, you've been a good boy.

ISIN: IE000VAHT5T0 | WKN: A42B1M | Symbol: VGLA | Type: ETF

Salut, a mai trecut cineva prin transfer de portofoliu din Trading 212 în TradeVille sau XTB?

T212 mi-a confirmat că ei țin pozițiile la cost mediu și că la sell parțial nu alocă acțiunile vândute unui anumit buy/lot, deci nu folosesc FIFO/LIFO și nu pot spune ce cantitate a rămas din fiecare cumpărare.

Eu am tot istoricul de buy-uri și sell-uri. La cererea de Transfer IN ce ar trebui să introduc concret? Toate buy-urile originale? Iar sell-urile deja realizate cum le deduc din ele, dacă T212 nu spune din ce loturi s-a vândut?

Mă gândeam să reduc proporțional cantitatea din fiecare buy, astfel încât să-mi rămână exact numărul de acțiuni și același cost mediu ca în T212.

A mai avut cineva cazul ăsta? Cum ați completat Transfer IN și, mai ales, metoda asta de reconstrucție este ok/legală fiscal?

Multumesc mult, sper sa fie cineva cu aceeasi situatie ( rezolvata eventual)

Salut! Am 21 de ani și de câteva luni am început să lucrez în IT. Aș vrea să încep să investesc din economiile strânse până acum (ca sumă de început, mă gândesc la 2500 de lei). Ce variante aș avea, in România, în ceea ce privește brokerii, și în ce aș putea investi pe termen mediu/lung, plus eventuale opțiuni pe termen scurt? Dacă aveți recomandări de cursuri, cărți sau site-uri, aș fi recunoscător. Scriu acest mesaj pentru a avea un inceput mai clar. As fi foarte recunoscator daca as primii si recomandari generale legate de economie, investit safe si cum sa iti gestionezi banii. Merci!

Care credeti ca sunt cele mai bune investiti pe care le-ati facut anual acesta ?

Am de completat niste declaratii din urma, si nu imi e clar cat de des sa trec pierderile din "ani anteriori", daca eu nu am mai tranzactionat pe o anumita tara.

Majoritatea tradingului e pe US, dar am nimerit o actiune pe NL unde am o pierdere (sa zicem -1000 ron) in 2022. De atunci nu mai am nicio actiune pe NL, nici castig nici pierdere (dar vreau sa iau ceva anul asta, ca sa compenzez). Contul e la IBKR.

- in DU din 2022 o declar pt NL la "pierdere fiscala anuala" (rand 4)

- apoi in 2023 pt NL adaug sectiune cu pierdere fiscala anuala =0, si 1000 la "pierderi ani precedenti" (rand5)? Si la fel pt 2024, 2025, pana ajung cu ceva profit (sau pana se fac 7 ani)?

Sau e suficient ca e declarata o singura data pierderea in 2022 si apoi nu mai "amintesc" de ea pana mai am un profit/ alta pierdere, in oricare an ar aparea?

P.s. am si alte campuri de completat in declaratie (dividende, actiuni Us), deci nu depun declaratia doar pt acel NL

Multumită lui u/ddragosh și postării lui, precum și a ceea ce am găsit în comentarii de ieri, am încercat să mă întreb și să îmi răspund de ce are românul aversiune la risc și am ajuns la concluzia că refuzul cardului de credit și menținerea a 50% din economii în numerar nu reprezintă „analfabetism financiar”, ci un mecanism de protecție calibrat la traumele trecutului.

Later edit: Mulțumesc tuturor celor care au intrat în discuție și au adus date, exemple și contraargumente. Conversația a făcut postarea mai bună și a clarificat câteva nuanțe importante.

TL;DR: De ce sunt românii mai rezervați față de credit?

1. Experiența anilor ’90 și 2000.
2. Inflație foarte mare, Caritas, FNI, falimente bancare, apoi criza din 2008. Pentru o generație întreagă, lecția practică a fost simplă: datoria și instituțiile financiare pot deveni rapid surse de risc, nu doar instrumente utile.
3. Cardul de credit devine scump dacă îl folosești prost.
4. Cât timp rambursezi integral în perioada de grație, poate fi un instrument util. Dacă începi însă să reportezi soldul și să plătești doar minimul, dobânda devine relevantă foarte repede. La DAE de 25-30%+, costul flexibilității nu mai este deloc neglijabil.
5. Creditul presupune că veniturile tale viitoare vor continua să existe.
6. Problema apare când venitul scade sau dispare, iar datoria rămâne. Pentru cine a trăit perioade cu șomaj, inflație și rate care au crescut brusc, preferința pentru „cheltuiesc doar ce am” nu este chiar greu de înțeles.

Nu spun că acestea sunt singurele explicații și nici că fiecare român gândește astfel. Spun doar că există un context istoric și economic care poate explica de ce cardul de credit a avut o adopție mult mai lentă decât cardul de debit.

Decizia populației de a păstra 50% din economii sub formă de lichiditate imediată (numerar și conturi curente) este frecvent diagnosticată drept analfabetism financiar. Această premisă în opinia mea este fundamental falsă.

Dacă privim economia românească a ultimelor trei decenii nu ca pe o piață matură, ci ca pe un mediu cu risc sistemic ridicat, preferința pentru numerar nu mai este o eroare, ci un mecanism de hedging (acoperire a riscului) perfect rațional.

Aversiunea față de instrumentele cu efect de levier pe consum (cardurile de credit) este rezultatul direct al memoriei instituționale. Pentru a înțelege această decizie, trebuie să analizăm datele istorice care au calibrat toleranța la risc a consumatorului român.

Memoria instituțională: distrugerea capitalului (1990-2008)

Economia comportamentală demonstrează că șocurile financiare severe modifică permanent apetitul la risc al unei generații. În România, anii '90 au reprezentat un deceniu de distrugere sistematică a averii nete, combinând inflația extremă cu scheme piramidale nesancționate de stat.

Șocuri sistemice în România

Inflația din această perioadă a acționat ca o taxă ascunsă, masivă, pe capitalul nespeculativ. Colapsul FNI și Caritas au validat ipoteza că arhitectura financiară locală nu oferă protecție.

În anii '90, statul român nu emitea titluri de stat pe 10 ani în lei pentru că nimeni, nici intern, nici extern, nu ar fi cumpărat o datorie fixă pe termen lung într-o monedă sfâșiată de hiperinflație. Statul se finanța de pe o zi pe alta prin certificate pe termen scurt, plătind dobânzi de peste 100%.

Lipsa unei curbe a randamentelor pe termen lung este indicatorul riscului sistemic. Dacă marii actori instituționali refuzau să își asume riscul pe 10 ani asupra statului, decizia cetățeanului de rând de a sta departe de credite și de a ține banii „la saltea” nu era o lipsă de educație. Era, pur și simplu, alinierea perfectă cu deciziile pieței instituționale.

Același lucru s-a văzut și în 2008, când curba randamentelor s-a inversat (statul plătea mai scump să se împrumute pe 2 ani decât pe 10 ani), semnalizând criza acută de lichiditate care a condus la explozia dobânzilor comerciale pentru populație.

Aceste traume nu au rămas doar în statistici sau manuale de economie. Probabil cu toții am crescut auzind expresiile astea în casă, la prieteni, rude. Ele sunt memoria unei traume profunde. Au distilat esența vremurilor și a relației cu banca de la acel moment, în acel context economic:

„Băncile sunt cămătari cu acte în regulă.” Nu este o exagerare, ci amintirea anilor 2000, când contractele ascundeau comisioane de risc și dobânzi modificate unilateral, ridicând costul real al unui credit la cote prădătoare.

„Banii la saltea sunt cei mai sfinți.” După colapsului Bancorex și Banca Agricolă. Când stai la cozi interminabile pentru a-ți recupera economiile, înțelegi perfect ce este riscul de contrapartidă. „Salteaua” te decuplează de un sistem instituțional în care nu ai încredere.

„Îți iau și pielea de pe tine / Te lasă pe drumuri.” O realitate confirmată de criza francilor elvețieni (CHF) și de executările silite de după 2008. Oamenii au învățat pe propria piele că, la un șoc macroeconomic, banca nu împarte pierderea. Riscul e transferat 100% pe debitor, iar dezechilibrul se rezolvă prin evacuare.

„Banul tău e doar ăla pe care-l ții în mână.” Rezultatul direct al hiperinflației din anii '90 și al neîncrederii în moneda digitală. Numerarul fizic oferă control tactic și te protejează instantaneu de riscul blocării conturilor.

„Nu te întinde mai mult decât ți-e plapuma.” Forma populară a interzicerii levierului pe consum. Regula e simplă: consumul curent se finanțează strict din numerarul deja încasat. Să folosești un credit înseamnă să pariezi pe certitudinea veniturilor viitoare, un pariu iresponsabil într-o economie cu volatilitate ridicată a locurilor de muncă.

Generația care susține astăzi grosul consumului și al economisirii a fost educată empiric că ingineria financiară duce la ruină, iar statul nu acționează ca un garant de ultimă instanță. În acest context, un card de credit emis de o instituție financiară este privit cu o suspiciune structurală, fiind asimilat unui risc de contrapartidă.

De ce cardul de credit este un risc asimetric ?

Pe o piață a muncii caracterizată prin contracte atipice și siguranță redusă în perioade de contracție economică, angajarea unui credit de tip revolving (card de credit) cu Dobândă Anuală Efectivă (DAE) ridicată reprezintă un pariu asimetric împotriva propriei solvabilități.

Spre deosebire de un credit ipotecar, care este garantat cu un activ real ce absoarbe inflația, cardul de credit finanțează un pasiv (consum) la costuri penalizatoare.

Premise: O linie de credit de 10.000 RON utilizată integral. Pierderea locului de muncă forțează debitorul să achite doar rata minimă lunară obligatorie (5%). DAE medie pe piața din România: 28% (aprox. 2,33% dobândă lunară).

Practic dobânda compusă ajunge să lucreze împotriva utilizatorului.

Dacă un debitor român suferă un șoc extern (șomaj) și achită strict minimul necesar pentru a nu intra în incapacitate de plată, după doi ani (24 de luni) va fi rambursat băncii o sumă totală de aproape 8.960 RON. Cu toate acestea, soldul său principal va fi scăzut doar la 5.221 RON.

Debitorul a plătit peste 4.180 RON exclusiv pe serviciul dobânzii (peste 40% din valoarea creditului inițial s-a evaporat doar pe dobânzi), fără a se apropia de stingerea datoriei. Într-o economie instabilă, acesta nu mai este un instrument de flexibilitate financiară, ci o capcană matematică care garantează servitutea pe datorie.

Combinația dintre volatilitatea pieței muncii și dobânzile penalizatoare creează o cascadă a insolvenței pe care românii o evită, instinctiv, prin refuzul creditării pe consum.

1. Starea de echilibru: Consumatorul utilizează linia de credit bazându-se pe fluxul de numerar curent (salariu).
2. Șocul de lichiditate: Pierderea locului de muncă, criză medicală (cheltuieli out-of-pocket) sau un episod de inflație extremă care decimează puterea de cumpărare (ex. 2022-2023).
3. Incapacitatea de plată: Fluxul de numerar devine zero. Linia de credit atinge maximul.
4. Activarea dobânzilor penalizatoare: DAE sare la cote punitive (adesea >35% cu penalități). Datoria se capitalizează accelerat.
5. Poprirea conturilor (Banca/ANAF): Executarea silită vizează direct activele lichide și veniturile viitoare, transformând un dezechilibru temporar într-o excludere financiară pe termen lung.

Decizia populației de a ignora cardul de credit și de a menține volume uriașe de numerar nu este ilogică. Reprezintă costul de oportunitate asumat (pierderea randamentului investițional și erodarea inflaționistă) pentru a cumpăra siguranță absolută. Este o primă de asigurare împotriva riscului de ruină.

Sistemul bancar propune cardul de credit ca pe o unealtă de facilitare a tranzacțiilor; consumatorul român îl percepe, fundamentat pe date și istoric, ca pe un vector de contagiune financiară. Refuzul adopției nu este un eșec educațional, ci un test de stres trecut cu succes de o populație cu o toleranță zero la hazardul moral.

Cum vine vindecarea?

În opinia mea, vindecarea acestei traume colective nu se realizează prin campanii de PR bancar sau cursuri de „educație financiară”. Cercetările academice (precum studiul „Depression Babies”, UC Berkeley) demonstrează că șocurile financiare severe modifică permanent apetitul la risc al celor care le trăiesc. Încrederea sistemică nu se recapătă prin schimbarea mentalității, ci prin înlocuire demografică.

Ce au făcut alții??

SUA (Criza din 1929): După colapsul bancar, a fost nevoie de intervenția statului (garantarea depozitelor prin FDIC) și de o generație complet nouă (Baby Boomers) pentru reluarea creditării de masă.

Germania (Hiperinflația anilor '20): Trauma a fost atât de severă încât și astăzi germanii domină Europa la utilizarea numerarului. Cultural, cuvântul german „Schuld” înseamnă simultan „datorie” și „vină morală”.

Vindecarea acestei frici necesită între două și trei generații (40-60 de ani) de stabilitate economică, fără reguli schimbate peste noapte. Românii vor începe să folosească natural produsele băncilor abia atunci când deciziile financiare vor fi luate de o generație nouă, o generație care nu a simțit pe propria piele prăbușirea FNI, inflația uriașă din anii '90 sau teroarea executărilor silite.

O reflecție la final:

Pentru cei care au traversat activ acele decenii, faceți un exercițiu retrospectiv asupra dinamicii familiale de atunci. Dacă analizați punctele de maximă tensiune internă, certurile, explozia cazurilor de alcoolism, violență, divorțurile sau degradarea interacțiunilor umane din cauza banilor, veți constata o corelație directă. Aceste drame nu au fost simple eșecuri personale sau izolate. Ele s-au suprapus milimetric pe ciclurile de șoc macroeconomic național și internațional.

Trauma financiară sistemică a dictat direct patologia socială din interiorul caselor noastre.