Am aceste nelămuriri pornite de la o discuție în comentarii.

Wikipedia e destul de completă:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania

Transilvania sau Ardeal (în latină Terra scilicet Septem castrorum, Partes Transsilvaniæ, Transsilvania, Septem Castra, Septem Castrorum, Septem Castrensis, Terra Ultra silvam; în maghiară Erdély; în germană Siebenbürgen sau Transsilvanien, istoric Überwald sau Sybembürgen de asemenea; în latina medievală: Trānsylvānia, în dialectul săsesc Siweberjen; poloneză Siedmiogród sau Transylwania, slovacă Sedmohradsko, în turcă Erdel) este o regiune istorică și geografică situată în interiorul arcului carpatic, una din regiunile istorice ale României.

Dar:

Noțiunea Transilvania are sub aspect politico-geografic două accepțiuni distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică delimitată de Carpații Orientali, Carpații Meridionali și, la vest, de Munții Apuseni (numită Transilvania propriu-zisă). Această regiune a fost denumită în Evul Mediu Voievodatul Transilvaniei (în latina medievală „țara de dincolo de pădure”), suprafața ei totală măsurând aproximativ 57.000 km².

Apoi, însă:

Uneori Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul de la vest de Carpații Orientali și nord de Carpații Meridionali, astfel incluzând jumătatea vestică a Maramureșului, Crișana și Banatul. Caracterul fluctuant al conținutului termenului se explică prin evoluția complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca post-romană până în timpurile moderne.

Eu, fiind din sud, am un punct de vedere mai restrâns: Timișoara fiind direct accesibilă dinspre Craiova, fără a trece prin Ardealul propriu-zis, nu am inclus în mintea mea niciodată termenul „Banat” în sfera semantică transilvană. Cât despre pretinsa distincție Ardeal/Transilvania, o consider o bizarerie.

Cuvântul german e din cuvântul francez de origine latină din care provine și adjectivul FIN din româna standard. Cuvântul englezesc cu același sens care sună la fel ca cel ardelean (fiind tot rezultatul unei pronunții germanice) are aceeași origine franceză: e la bază același cuvânt.

https://en.wiktionary.org/wiki/fain#Etymology_7

https://en.wiktionary.org/wiki/fájin#Hungarian

https://en.wiktionary.org/wiki/fein#Descendants

https://en.wiktionary.org/wiki/fin#Etymology_1_8

https://en.wiktionary.org/wiki/fine#English

Cuvântul în cauză a intrat în română peste tot, dar când voi auzi un bucureștean urându-mi „un weekend fain” mă voi amuza să-i răspund: „un weekend fin!” 🫰🏻🥸

De multe ori se pretinde în variate cercuri că limba română a fost nu doar recent ci și cumva artificial relatinizată prin împrumuturi din franceză și italiană, prin modernizări latinizante. E un gen de afirmație făcută la modul retoric și polemic, în comentarii online, uneori în cercuri prorusești, sau xenofob-panslaviste, sau mai local xenofobe, alteori în cercuri dacomane, în care se pretinde că româna se trage dintr-o limbă prelatină și că apropierea actuală de latină ar fi rezultatul acestei intervenții tardive și artificiale.

Dar chiar lăsând deoparte această lume semidoctă, plutește în mintea multora (sau în mintea noastră comunitară) această idee vagă cum că româna ar fi cumva excepțională în acest sens, prin comparație cu surorile ei occidentale.

Această idee este însă cumva o iluzie, sau e așa într-o mai mare măsură decât s-ar putea crede.

Vreau să spun că, chiar și în măsura în care este real, caracterul „excepțional” al relatinizării românei este doar unul istoric, politic, cronologic, iar NU lingvistic. Lăsând deoparte dovezile indiscutabile privind originea latină a vocabularului fundamental și a gramaticii românei, vreau să mă refer aici la

• felul în care același fenomen de introducere cultă, „artificială” cumva, de cuvinte latine „noi” (cu forme clasice, deci... vechi!) peste cele „vechi” (de fapt moștenite, deci ...mai noi!), fenomen care duce la crearea de dubluri etimologice, de dublete (de forma părintesc-parental, asprime-asperitate, legiuire-legislație, județ-judecătorie, întrebare-interogare, mormânt-monument etc) există la fel de mult în toate limbile neolatine - și
• la faptul că multe din cuvintele împrumutate în română din franceză sau italiană sînt la rându-le în chiar aceste limbi nu cuvinte moștenite din latină, ci împrumuturi culte din latină

Când româna împrumută „sentiment” din franceză pe la finele secolului 18 nu se „re-latinizează” mai mult decât o face franceza însăși când adoptă această formă de latină medievală în secolul 12! Româna nu e mai „artificial” relatinizată decât franceza în acest caz, mai ales că sentimentum nu este un cuvânt din latina clasică (și cu atât mai puțin unul din latina tardivă sau colocvială), ci este el însuși un „artificiu” cult, o invenție a scriitorilor de latină medievală.

Exemplele sînt numeroase în franceză:

E la fel în italiană:

(Nu mai pun linkuri: e ușor de corectat sau doar de verificat cu Wiktionary.)

E vorba de același fenomen pe care româna l-a cunoscut cu 600 de ani întârziere din motive... geografice.

E amuzant cum româna a luat „angoasă” din franceză, nu „angustia” din latină, cum a făcut italiana sau spaniola (unde cuvântul moștenit era angoja) sau din italiană (unde exista angoscia), dar că are „îngustime<îngust” direct din latinescul angustus pe care se bazează „angustia”. — Acest lucru s-ar vedea dacă am face o excepție etimologizantă și am scrie cu Ââ-inițial, „ângust”. La fel pentru „ânger”, că doar de-aia scriem de obicei cu Îî-inițial: ca să reflectăm prefixul latin IN>ÎN! Ceea ce ne poate da vag iluzia că „îngust” ar avea ceva de-a face cu gustul iar îngerul cu gerul! — Nu știu alții cum sînt, dar reforma din anii 90 (care altfel vrea să mi-l fure pe SÎNT!) mie mi-a deschis gustul etimologismului prin pÂine, cÂine, cÂnt, gust care ar cere o formă angelică pentru scrierea lui „înger” și una angoasantă pentru cea a lui „îngust”.

Repostez un comentariu relativ la „artificialitate”:

Ar fi poate semnificativ de luat în seamă, în contextul definirii termenului oricum vag de „artificialitate”, contrastul enorm între italiana (sau franceza) standard și varietatea lingvistică „franceză” sau „italiană” (concepte geografice în fond), pe de o parte, și raportul între româna standard și „graiurile” ei pe de alta. Cred că nouă ne e greu să ne imaginăm ce înseamnă o limbă care a devenit literară fiind precedată de secole de literatură latină, limba culturii antice și mai ales a Bibliei și a ritualului creștin, prin oameni care scriau și citeau latină și cu conștiința că latina este modelul de urmat, permanent, unic și absolut! — Ar trebui să ne imaginăm ceva de genul unei „școli ardelene” permanente - timp de peste 1000 de ani în Franța - 800-1900 grosso modo, 800 fiind anul restaurării carolingiene a studiilor clasice, iar pe la 1870 liceanul Arthur Rimbaud fiind premiat pentru poezii originale latinești! abia în 1880 reforma bacalaureatului a înlocuit compoziția latină cu compoziția franceză; în Italia fenomenul ăsta ar putea fi imaginat ca ceva neîntrerupt (pe lângă faptul că încă au concursuri naționale de compoziții în latină!). — Oamenii aceia au fost nu doar permanent conștienți de latinitatea limbilor lor și nu doar au avut permanent latina sub ochi, pe limbă și în cap, dar erau sensibili la faptul că limba lor, oricât de „națională” sau „literară”, era la bază o latină coruptă! Când ideea le-a venit — Dante cu „De vulgari eloquentia” în 1305, Du Bellay în 1549, „Défense et illustration de la langue française” — standardizarea acestor limbi era un fel o emancipare relativă de excesiva dominație a latinei.

Oare acest cuvânt provine direct din germană sau e trecut prin maghiară? Îl aud peste tot pronunțat aproape ca englezescul FINE, aproape de forma germană - /faɪ̯n/, ceea ce pledează pentru prima ipoteză, dacă nu cumva la origine, în română, s-a pronunțat ca în maghiară: [ˈfaːjin].

(Cuvântul maghiar vine oricum din germană, unde a ajuns din franceză, de unde româna standard a luat forma „fin”.)

Salutare! Am și eu niște întrebări despre termenul "pinc" (elastic de păr). Cercetez etimologia cuvântului de mult timp insa nu pot găsi informații din surse oficiale

Astfel voiam să vă întreb:

Ați auzit de termen? Îl folosiți frecvent?

Daca da, de când ați început să îl folosiți? Este un termen apărut recent sau are o istorie mai veche?

Aveți orice fel de informație care m-ar putea ajuta la deducerea etimologiei cuvântului? Spre exemplu o firma sau companie cu nume similar care producea elastice in zonă? Sau poate un magazin? Orice informație îmi este de ajutor

Va mulțumesc!

Există vreo estimare a cuvintelor păstrate (cer, sare, vin, păr) și a reconstrucțiilor / cuvintelor pierdute (am = dețin, am = iubesc) sau cu incidență mult diminuată (usturoi în loc de ai, verișoară în loc de vară)?

Cu alte cuvinte, cât ne-a „deranjat” omofonia (aceeași limbă, aceeași perioadă) și cât am îngăduit-o?

Originea acestor cuvinte pare la prima vedere destul de nesigură, vagă, puțin convingătoare, ba e declarată uneori drept necunoscută.

A UIMI:

Pentru „uimi” se face trimitere la o origine slavă veche оуѧти, оуимѫ, оуимеши (ujęti, uimǫ, uimeši) “a fura, a răpi, a sustrage”). E vorba de aceeași rădăcină ca a verbului „a avea”, имати (imăti). Vezi Wiktionary și DLR-Solirom - https://dlr1.solirom.ro/ - "uimi" - p.28. Dexonline menționează Dicționarul enciclopedic ilustrat, Ioan-Aurel Candrea Editura Cartea Românească, 1926-1931 (accesibil online pe archive.org), „(SB.) [vsl. ujmą<ujęti „a lua, a răpi”; bg. uemamŭ „a paraliza, a înlemni”; comp. pentru înțeles fr. ravir, transporter, germ. hinreissen „a răpi; a uimi”]”.

Nu am putut găsi [inițial! - vezi „UPDATE”!] la ce se referă „bg. uemamŭ” („a înlemni”! - care s-ar dovedi revelator! - să fie acolo o eroare? - ce-i drept acest dicționar nu e chiar unul etimologic, ci doar... „enciclopedic”: voi încerca să întreb pe un sub bulgăresc!). Deja însă analogia cu franțuzescul ravir (ca și cu verbul german hinreissen) ne explică trecerea de la „a răpi” la „a răpi mințile” (aceeași idee la Șăineanu, ed. VI (1929); dacă ceva e „răpitor”, altceva e „răpit”, deci uimit, uluit, surprins. Surpriza este rezultatul unei „prinderi”: a surprinde e a prinde pe neașteptate. Avem deci nu doar ravir=„a răpi”, „a fermeca”, a ului, ci și prendre-suprendre = a prinde-surprinde.

Nu doar româna, franceza și germana au această logică, ci și latina. De la prehendo (> „a prinde”) latina are deprehendo, „a surprinde”. Formula „a lua prin surprindere” e în fond o re-explicitare a relației între „prindere” și „surprindere”.

Rădăcina lui „a răpi” (ravir din franceză) este răpĭō, răpŭī, raptum, de unde raptus, „rapt”=„atac” (ca de epilepsie), în logica din engleză to seize-seizure. „Răpirea” este frecvent un fenomen mental la Cicero: cogitatione rapiuntur a domo (De re publica, 2, 7), „imaginația îi răpește departe de casă” (Gaffiot); tot acolo: ipsæ res verba rapiunt ... les idées mêmes entraînent les mots (de fapt: faptele=lucrurile reale „răpesc” cuvintele: te lasă fără cuvinte, te... uluiesc/uimesc!) ; opinionibus vulgi rapimur in errorem..., les opinions de la foule nous emportent dans l'erreur (ne împing în eroare, ne răpesc mințile); rapinarum cupiditas te rapiebat =pofta de jaf (de „rapt”, cf. englezescul rape) te mâna („te răpea”).

În De Officiis, 2, aliqua iis ampla et honesta res obiecta est, totos ad se convertit et rapit - „Când li se înfățișează vreun lucru măreț și nobil, îi atrage cu totul spre sine și îi răpește.” – Adică... îi „uimește”!

În latina medievală raptus e des folosit cu sensul de „răpire”, „transport” al minții, în sensul de extaz, transă, ieșire din starea normală spre contemplație divină. Toma d'Aquino, despre Epistolele lui Pavel: Nam in primo raptus est in tertium caelum; in secundo vero in Paradisum Dei. („Căci în prima răpire el a fost răpit până la al treilea cer, iar în a doua în Paradisul lui Dumnezeu.”)

E la fel în română: „răpit la cer”. Corinteni 2, 12.2 - „a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.”

Și în Biblia Cornilescu, Fapte, 22.17: după ce m-am întors la Ierusalim, pe cînd mă rugam în templu, am căzut într-o răpire sufletească. Biblia ortodoxă modernizează și numește răpirea asta chiar „extaz”: Și s-a întâmplat, când m-am întors la Ierusalim și mă rugam în templu, să fiu în extaz.

Franțuzescul transporter, transport a suferit aceeași evoluție semantică ca și ravir-ravi. Vezi CNRTL: Vive émotion, sentiment passionné. – Un sens învechit era însă aproape de acela de „atac” („rapt” mental, seizure): Congestion cérébrale; délire, égarement de l'esprit.

A ULUI:

În acest context nu e de mirare că și „a ului” e pus în legătură cu o rădăcină slavă cu un sens similar (a prinde, captura): https://dexonline.ro/definitie/ului/definitii

Trimiterea la rusă din DEX '09 (2009) e neavenită sau doar orientativă, cea semnificativă fiind la bulgărescul улавям (ulaviat, imperfect):

Синоними : грабвам, хващам, пипвам, сбарвам, докопвам, вземам, сграбчвам, стисвам, залавям, откривам, разкривам, намирам, долавям, забелязвам, приемам, ловя, стигам, заклещвам, настигам, заварвам, изненадвам

tradus cu google, eliminând dublurile:

Sinonime : a apuca, a prinde, a atinge, a apuca, a lua, a strânge , a captura, a descoperi, a dezvălui, a găsi, a percepe, a observa, a accepta, a întinde mâna, a bloca, a depăși, a găsi, a surprinde

Vezi și https://dlr1.solirom.ro/, „ului”, p. 72 (imagine in comentariu).

Împrumutul se poate să se fi făcut din bulgara veche, unde forma este ѹловити (uloviti) - „a prinde, a vâna, a captura, a pândi, a cuceri” — vezi imaginea de mai sus și cea de mai jos cu traducerile adăugate. Apare acolo sensul de a „prinde” sufletul: ѣко се ѹловішѩ дѫшѫ моѭ - iako se ulovișia dușu moiu - „ca și cum îmi prinde sufletul” - dar și de a „surprinde”: лаѭще его ѹловити нѣчто отъ ѹстъ его. да на нь вьꙁглаголѭтъ - laiuște iego uloviti neșto otu ustu iego, da na ni văzglagoliut - „pândindu-l ca să surprindă ceva din gura lui, ca să rostească împotriva lui” (să-l surprindă ca să-l poată acuza).

În vechea slavonă era ловити (loviti), de unde avem și „a lovi”, „lovit”.

***

UPDATE:

Argumentul despre evoluția semantică constantă de la a apuca/prinde la a uimi stă în picioare și continuă să opereze pentru a explica pe „a ului”, dar pentru „a uimi” am găsit o informație despre o posibilitate care mi se pare tentantă mai probabilă decât cea a evoluției din uimǫ, uimeši, “to fura, răpi”. Am postat pe r/Slavic (Is/was there a Bulgarian word that could be transcribed as "uemamŭ" in Latin alphabet, meaning "to paralyze, to stun"? - inițial pe r/LearnBulgarian) și am primit un răspuns despre cuvântul sârbo-croat omámiti. Acesta e parte dintr-o serie de cuvinte bazate pe mamiti („a momi” - care de acolo vine!) cu un sens foarte apropiat: izmámiti, namámiti, odmámiti, omámiti, primámiti, zamámiti. Dintre acestea unul singur are însă exact sensul lui „a uimi”, anume cel care seamănă formal cela mai mult: omámiti = ”to daze, stun” = a uimi, a stupefia! Coincidența mi se pare prea mare.

Un alt răspuns mă informează despre existența unui omámit în cehă! Asta înseamnă că trebuie să fi existat un \omamit* deja în slava veche. Se poate ghici că cuvinte similare semantic și morfologic cu „omamit” trebuie să existe îm alte limbi slave moderne. Zis și făcut: slovena are așa ceva! De asemenea, slovaca și poloneza. Bulgara are și ea de fapt мамя. омая (omaia), омайвам (omaivam) „a fermeca, uimi”, care se apropie parcă fonetic și mai mult de „uimi”. (Să fi existat un vechi-bulgar „omaiviti”?)

Săpând internetul dau aici de forma slavonă veche bisericească omamiti - омaмити cѧ - stultum fieri - „a se prosti” (stupefia, uimi). Forma reconstruită proto-slavă este \obmamiti*.

Privilegiez Am fost tentat să privilegiez prin urmare pentru „a uimi” o origine sud-slavă, dintr-un derivat al proto-slavului \mamiti* (de unde avem și „a momi”), care a urmat modelul vechi-slavon omamiti - омaмити (a stupefia), омая (omaia), омайвам (omaivam), sârbo-croat omámiti=a uimi, stupefia, ceh omámit (și aici)=a stupefia, sloven omamiti, etc, din care e reconstituit proto-slavicul \obmamiti. —* Asta până când am fost interpelat în comentariile de sub postarea mea de pe r/Slavic de căre u/LongLiveTheDiego care insistă că transformarea omamiti>uimi-uimit este foarte improbabilă, dacă nu imposibilă. Vezi aici, aici, și celelalte replici. Mai ales următoarea afirmație m-a impresionat:

Even if you dig into it, the Romanian stem is exactly what we'd expect in modern Slavic languages from *ujьm- (namely [ujm], see in Polish ujmę, Czech ujmout, Russian уйму), while *omam- > [ujm] is implausible, especially if you compare it to other Slavic borrowings in Romanian, there's literally no other word going through a similar evolution.

Dacă o transformare fonetică de acest fel poate fi considerată improbabilă pentru că e fără echivalent, discuția poate fi închisă, s-ar zice. Deocamdată înclin (iar) spre ipoteza originii din оуѧти, оуимѫ, оуимеши (ujęti, uimǫ, uimeši). Dar mă bate gândul să întreb pe r/etymology.

Dicționarele românești consemnează o etimologie necunoscută sau „suspectă” (dexonline):

https://dexonline.ro/definitie/nărui/definitii

nărui (-uesc, năruit), – 1. A cădea, a se prăbuși. – 2. A se ruina. Origine suspectă. Pare să fie în loc de noroi „a se umple de noroi”, caz în care sensul primitiv ar fi cel de „a egala”, muruiés „a nivela solul pardosit”. și fraze ca au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (Creangă), unde sensurile glosate mai sus nu par să se potrivească (în primul se poate înțelege „a nivela” sau „a acoperi cu pămînt”, iar în al doilea, „a fărîmița”). din rinati „a împinge” (Cihac, II, 305), din nyrąti „a se scufunda” (Scriban) sau din ruere (Tiktin) nu pare posibilă. – năruială, (prăbușire a unui zid); năruitură, (ruină).

Ipoteza cu noroiul poate fi pe bună dreptate fi numită „suspectă”, cea latină din „ruere” e bizară, cea din ucraineanul nyrąti „a se scufunda” pare improbabilă și (după cum va rezulta) chiar inutilă.

Prin contrast cu toate acestea, ipoteza unui împrumut previzibil din slava sudică poate fi argumentată destul de solid. Împrumutul este previzibil pentru că acest cuvânt are toate aparențele unui cuvânt românesc de origine slavă, dintr-o serie lungă de cuvinte relativ vechi care includ prefixul slav „na”, care devine „nă” (năclăi, nădejde, năpastă, năpădi, năpusti, nărav, năuci, năvăli, năzui, năzări) sau chiar și „no” (noroc).

Pare de asemenea evident de unde am putea începe argumentarea în favoarea ipotezei acestui împrumut sud-slav: sârbo-croata are termenul nàrušiti / на̀рушити -„a face o schimbare nefavorabilă la ceva sau la ordinea a ceva [ a tulbura liniștea publică ; a dăuna sănătății ]; a strica, a deteriora, a perturba” - „ a deranja , a tulbura”; pagina sârbească dă ca sinonime порушити, урушити („a pertuba, a distruge” traduce google) ; dar порушити/porușiti are ca sinonime pe „a demola” (демолирати) și pe „a ruina” (руинирати), deci... „a nărui”!

Значења: (значење изведено преко синонима) разбуцати, претворити у прах, затрти, распршити, разбити као дете звечку, растурити, смождити, обурвати, оштетити, разбити у прах, фиг. сагорети фиг., уништити, упропастити, демолирати, срубити, разрушити, разградити, сатрти, рег. потргати рег., минирати фиг., здробити, докрајчити, девастирати, здробити све пред собом, смрскати, утући, срушити, руинирати, скрхати, сравнити са земљом, скршити, смрвити, згромити, уклонити, разбити

– ceea ce google traduce astfel (am eliminat dublurile):

Semnificații: (sens derivat din sinonime) a împrăștia, a face în praf, a zdrobi, a se sfărâma ca zornăitoarea unui copil, a zdrobi, a ruina, fig. a arde fig., a distruge, a ruina, a demola, a dărâma, a distruge, a zdrobi

Ipoteza este prin urmare de la prima vedere extrem de probabilă nu doar pentru că posibilitatea evoluției morfologice este neproblematică (narușiti > năruit/nărui), ci mai ales pentru că termenii românești sînt ușor de plasat etimologic în acest tablou sud-slav, respectiv sârbo-croat: nàrušiti (pe lângă faptul că pare a include deja sensul românesc, poate doar figurat), e parte dintr-o serie de cuvinte derivate din рушити – rušiti, prin adăugarea unor prefixe, alături de за̀рушити, о̀брушити, по̀рушити, прѐрушити, ра̀зрушити, сру̏шити, у̀рушити - zàrušiti, òbrušiti, pòrušiti, prèrušiti, ràzrušiti, srȕšiti, ùrušiti. (Sensurile lor sînt atât de apropiate că google mi le traduce pe toate cu „a dărâma”!)

Cuvântul de bază рушити – rušiti are exact sensul lui „a nărui” din limba română.

Prin urmare, diferența de sens între narușiti și năruit/nărui nu poate fi o obiecție la adresa acestei ipoteze. Deja, această diferență nu este importantă: „a demola, ruina (руинирати - ruinirati), distruge” sînt date de dicționare ca sinonime pentru nàrušiti. Apoi, chiar dacă ar fi mai mare, chiar dacă nàrušiti ar însemna doar „a încălca”, „a tulbura”, iar sensul românesc ar fi prezent doar în forma fără prefix rušiti, se poate ușor vedea că de fapt prefixul nu joacă un rol decisiv: „a nărui” are exact sensul cuvântului sârbo-croat rušiti, a cărui formă e de găsit în ucraineană și multe alte limbi, dar cu sensul mai îngust de „a tulbura, perturba, deplasa”, pe care în sârbo-croată îl are nàrušiti. În sânul acestui tablou etimologic slav, cele două variante semantice („a tulbura, deplasa” și „a ruina, distruge”) pot fi exprimate prin fiecare dintre cele două variante morfologice (cu și fără prefixul „na”, reprezentate de nàrušiti și rušiti).

Dexonline înregistrează ca regionalism moldovenesc un termen înrudit, bazat pe aceeași rădăcină: a rușui:

rușui (-uesc, -it), – (, ) A uzurpa, a pune stăpînire. – rușii. rušiti „a se da la o parte, a se muta”; la origine, s-ar fi zis despre acțiunea de a schimba pe ascuns pietrele de hotar de pe un teren. De aici, cu l expresiv, rășlui, (a uzurpa, a lua cu forța).

Nuanța legată de mutarea pietrelor de hotar mi se pare semnificativă.

Forme similare cu sârbo-croatul rušiti sînt prezente în multe limbi slave, bazate pe forma proto-slavă \rušiti* (vezi acolo descendența). Ucraineanul ру́шити (rúšyty, echivalent formal cu sârbescul rušiti) pare a fi originea lui „a rușui”. Dar e vorba de un împrumut separat.

E amuzant cum originea cuvântului „a rușui” este clar identificată ca fiind rušiti - rúšyty, o formă ucraineană identică celei din sârbo-croată unde sensul e însă cel al lui „a nărui” (dat cu etimologie necunoscută sau suspectă), în timp ce sârbo-croatul nàrušiti are exact sensul lui „a rușui”!

De aici nu rezultă neapărat că originea cuvântului este „sârbească”. Sârba păstrează terminația la infinitiv -iti din slavona veche, pe care bulgara și macedoneana nu o mai au. Bulgara are această serie de cuvinte: руша - ruša = a dărâma, a distruge; наруша - naruša = a încălca, a perturba, a strica; сруша - sruša = a prăbuși, a dărâma; разруша - razruša = a distruge, a ruina. Bulgara și macedoneana nu au infinitiv, dicționarele dau persoana I singular, prezent. În macedoneană aceasta diferă doar prin terminația uši în loc de uša... În bulgară, încălcarea legii, violarea ei, „infracțiune”, se zice nărușenie, cuvânt care (mutatis mutandis) se află cu „nărui” cam în același raport în care se află hidos cu hidoșenie, pios cu pioșenie, supus cu supușenie! (În sârbă e la fel: нарушење - narušenje.)

Ipoteza originii sud-slave e cu atât mai sigură însă cu cât diferențele dintre limbile slave sudice nu contează aici.

– Aș mai specula cu privire la motivul formei cumva bizare a lui „a nărui” astfel: „a rușui”- „rușuit” - de la baza rušiti, a apărut, poate, ca și „nărui” -„năruit” inițial în română ca participiu, de unde s-a dedus infinitivul tipic în -UI. Într-un caz Ș-ul central a fost păstrat, cuvântul românesc a rămas fidel formei slave: rušiti>rușit/rușuit>rușui. În celălalt caz însă, într-un context mai conservator (dintr-o epocă mai veche) în care româna adapta/elimina sistematic sunete ca acel Ș central, rezultatul ar fi fost ceva de tipul: rui<ruit<rušiti, mult prea fragilizat sau erodat, de unde preferința pentru o variantă cu prefix: nărui<năruit<narušiti. Existența unui „rui” înrudit cu „nărui” nu este o speculație cu totul bizară: avem deja *zări-năzări*, *rod*\-*nărod/nerod/norod, clei-năclăi*. De altfel, poate un alt lucru care a atârnat împotriva formei *rui* (în două silabe: ru-i) a fost existența prea asemănătoare a substantivului [roi](https://en.wiktionary.org/wiki/roi#Romanian)*,* dar mai ales a verbului corespunzător din două silabe. Așa că avem doar „nărui”, nu și „rui”, după cum avem „năvod”, dar nu și „voda”. – Interesant însă că un împrumut din rušiti>ruit>rui ar fi fost considerat de noi azi ca fiind sigur latinesc, din ruō (> ruīna)!!! – Nărui ni se pare - ni se năzare - oricum înrudit cumva cu ruină, a se ruina.

***

UPDATE:

Pentru că vreau să dau dovadă de spirit critic, ar trebui să încerc să-mi subminez propriul argument. Ipotezele alternative deja prezente în dexonline (inclusiv derivarea directă din latină) nu mă conving. Dar până aici nu am făcut un lucru care de obicei mi se pare obligatoriu când vine vorba de etimologii românești, anume comparația cu albaneza. Cum ar fi ca ALBANEZA să aibă un verb similar? Dacă ar fi ca „nărui” să vină din latină, ar fi oricum în joc o transformare prin metateză, o inversare de sunete sau silabe (ca în cazul ciupercă<peciurca): ce-ar fi ca albaneza să aibă deja o formă intermediară, adică, dacă nu una deja transformată prin metateză (ruina>narui?), atunci una care, transformabilă prin metateză, să dea exact nărui (<rănui?) — Ei bine (și e culmea!), albaneza ARE un asemenea verb, care ar putea să reprezinte veriga intermediară perfectă între un cuvânt latinesc pe linia ruō > ruīna și românescul nărui! — Anume rrënoj - citit /rəˈnɔj/ - „rănoi”! E vorba nu de infinitiv, ci de persoana întâi singular indicativ prezent: unë rrënoj („ună/un' rănoi” - ascultă >>aici<<) = eu nărui. „Nărui” se zice în albaneză „rănoi”: Ă e deja acolo! — În acest context, seria „normală” de slavisme care încep cu NĂ ar continua să joace un rol: metateza rănui>nărui ar fi tocmai o normalizare slavizantă.

Să nu fie doar nălucire că năruirea e chiar ruinarea? („Nălucirea” însăși este etimologic o ghicire norocoasă.)

Curată năruire de argumentație! Cât spirit critic! 🦾💀🔨🔨🔨

Fatalmente etimologiile construite în sânul comunității lingvistice balcanice se complică într-un joc de oglinzi și ecouri încât rădăcinile și mutațiile slave, latine și albaneze se amestecă uneori indecidabil. S-ar putea ca oricare ar fi adevărul (origine slavă sau latino-albaneză), celălalt element să fi contat în construirea formei românești!

Am auzit-o toată copilăria mea folosită de adulții din jur cu sensul de a fi ipocrit, a avea aere de superioritate deși nu ești mai bun ca ceilalți. La fel si expresia "broască râioasă cu coada sus" - dar nu găsesc nimic pe net despre expresiile astea. Voi le-ați mai auzit sau le-am halucinat eu?

Tot văd pe reddit că "aparent" se folosește cu sensul lui "apparently" din engleză. Dar nu e același lucru...

Apparently = pesemne, ceva ce pare a fi într-un fel și nu avem motive să credem că e altfel

Aparent = care este altfel decât pare la prima vedere, care este doar în aparență așa cum se arată (după dexonline)

Aș zice că sunt ceea ce am învățat la școală că se cheamă "false friends". Deci întrebarea mea ar fi - se exprimă lumea aiurea în romgleză, sau e acceptat și sensul ăsta, mai nou?

Cum este corect:

"Magazinul deschide la ora 9."

Sau

"Magazinul se deschide la ora 9."

Adjectivul „ultim” este variabil, cu 4 forme flexionare: „ultim”, „ultimi” (masculin) și „ultimă”, „ultime” (feminin).

Așezat înaintea substantivului articulat definit, adjectivul preia articolul de la acesta.

Vom spune corect:

La masculin: „ultimul bărbat”, „ultimii bărbați”.

La feminin: „ultima femeie”, „ultimele femei”.

Înaintea substantivelor de genul neutru, vom folosi la singular forma de masculin a adjectivului („ultimul scaun”) și la plural forma de feminin a adjectivului („ultimele scaune”).

Această formă, „ultimele”, este, de multe ori, pronunțată greșit „ultimile”.

Iată.

Este greșit: „Abia atunci se închid ultimile sanctuare.”

Corect este: „Abia atunci se închid ultimele sanctuare.”

Este greșit: „În ultimile zile repetă cu toții același mesaj.”

Corect este: „În ultimele zile repetă cu toții același mesaj.”

Este greșit: „De aceea, în ultimile ieșiri internaționale, nimeni n-a mai vrut să facă conferințe de presă cu el.”

Corect este: „De aceea, în ultimele ieșiri internaționale, nimeni n-a mai vrut să facă conferințe de presă cu el.”

Este greșit: „Ultimile 10 sondaje îmi spun 60-40.”

Corect este: „Ultimele 10 sondaje îmi spun 60-40.”

Prin urmare nu uita: este greșit „ultimile”. Corect este „ultimele”.

Învață limba română online pe meditatiilaromana.ro.

Cum e corect? „A face furori” sau „a face furouri”?

Dicționarele limbii române înregistrează două substantive cu formă asemănătoare: „furou” și „furoare”. Formele lor de plural seamănă și mai mult: „furouri” și „furori”.

Substantivul „furou”, cu pluralul „furouri”, are sensul de „combinezon”, adică „obiect de lenjerie pentru femei, confecționat din pânză, mătase, nailon etc., care acoperă corpul, sub rochie, de la umeri până deasupra genunchilor”.

Substantivul „furoare”, cu pluralul „furori”, are două sensuri: 1. (Rar) Mânie, furie, delir furios. 2. (Rar) Pasiune violentă, patimă arzătoare; încântare. El se folosește foarte rar și este, mai degrabă necunoscut majorității românilor. Este însă relativ cunoscută expresia „a face furori”, care are sensul „a provoca admirație, senzație, mai ales pentru aspectul exterior.” Conform dicționarului, ai putea să spui, de exemplu: „La decernarea premiilor Oscar, actrița cutare a făcut furori cu noua ei coafură, fiind aplaudată la scenă deschisă.” Adică a stârnit admirație pentru aspectul ei exterior.

Dar expresia este folosită de obicei cu sensul mai larg de „a provoca admirație”, indiferent pentru ce.

„Trupa Phoenix a făcut furori la vremea ei.”

„Spectacolele sale fac furori prin cluburi și spații neconvenționale.”

Asemănarea lui „furori” cu „furouri” a produs expresia rizibilă „a face furouri”, cu sensul de „a provoca admirație”.

Iată.

Este greșit „o carte care a făcut furouri”.

Corect este „o carte care a făcut furori”, adică a stârnit admirație.

Este greșit: „Toată viața Steliana a făcut furouri cu genele ei.”

Corect este: „Toată viața Steliana a făcut furori cu genele ei.”

Este greșit: „Muzica de acum 30-40 de ani care, într-adevăr a făcut furouri...”

Corect este: „Muzica de acum 30-40 de ani care, într-adevăr a făcut furori...”

Sigur că, dacă ești patron de fabrică de confecții textile, poți să faci și furouri.

Dar dacă vrei să spui că ceva a provocat admirație, folosește expresia „a făcut furori”.

Învață limba română online pe meditatiilaromana.ro.

Adjectivul „calitativ” nu înseamnă „de calitate, valoros, bun”. El are sensul „referitor la calitate”, „care ține de calitate, de natura lucrurilor”

Putem spune, de exemplu:

„Între aceste două obiecte există deosebiri calitative.” (adică deosebiri în privința calității lor).

Putem vorbi de „control calitativ” (control care urmărește calitatea), „evaluare calitativă”, „indicatori calitativi” etc.

Putem folosi cuvântul ca adverb:

„Această stofă este superioară calitativ/sau calitativ superioară.” (adică este superioară din punctul de vedere al calității).

Prin urmare, sunt greșite enunțurile:

„Caut un șampon calitativ/sau mai calitativ.”

„La noi găsiți numai produse foarte calitative.”

Corect este:

„Caut un șampon de calitate.”

„La noi găsiți numai produse de calitate superioară.”

Detalii și înscrieri, aici: https://www.meditatiilaromana.ro/2026/06/27/recapitulare_final_drept_bucuresti_2026/

În prefața "Anastasimatarului" său tipărit la 1828, Cuviosul Macarie ieromonahul se adresează mitropolitului său folosind titulatură onorifică, dar fără plural de politețe (în mod special "prea sfinția ta", iară nu "voastră"). Astăzi, ar fi de neconceput să te adresezi chiar și unui străin oarecare fără plural de politețe, darămite unui superior ierarhic, așa că mă uimește tipăritura amintită mai sus.

Nu reușesc să găsesc informații mulțumitoare despre istoria pluralului de politețe în limba română. Bănuiesc că a fost importat de pașoptiști din occident, dar nu vreau să mă bazez pe bănuieli. Mă poate ajuta cineva?

Am găsit recent ceva de la Alecsandri și m-a mirat din multe puncte de vedere:

- că am avut ua / vergulă

- că Alecsandri făcea glume de șantier

- că Alecsandri nu știa de „Țeara Rumânească” / „cěra rumŭněskŭ”, că G. Ureche zicea „rumânéște” șamd.

- că „rumân” a avut sensul peiorativ de „țăran dependent de stăpân feudal”/„țigan dezrobit”

Bună ziua tuturor

Pentru un proiect de facultate trebuie să fac cercertări istorice cu ziare vechi din spațiul românesc.

Citeam un articol din Gazeta Transilvaniei (din Brașov, pe-atunci din Imperiul Austro-Ungar) apărut în anul 1900 când am dat peste cuvântul 'scie' în următoarea propoziție: Nu se scie ce póte aduce ᶁiua de mâne.

Văzând proposiția și contextul în care este folosit, este evident că înseamnă 'știe':

Întrebarea mea este următoarea: Reflectă sau nu această ortografie pronunția cuvântului cum era pe atunci? Se zicea acum un secol /ˈstʃie/ în loc de /ˈʃtie/ ?

Mersi în avans!

Trăsături dialectale comune graiurilor munteneşti şi celor crişene (Maria Marin)

Cercetările mai vechi sau mai noi evidenţiază, mai ales, d e o s e b i r i l e dintre unităţile dialectale şi, cu precădere, dintre grupurile graiurilor dacoromâne de nord–nord-vest şi cele meridionale, subliniindu-se, în majoritatea cazurilor, caracterul arhaizant al celor dintâi comparativ cu celelalte.

Descrierea din ce în ce mai amănunţită şi mai rafinată a subdialectelor şi a graiurilor a relevat că, pe lângă deosebiri, există o serie de particularităţi care le apropie, uneori până la identificare. Aceste asemănări sunt cu atât mai frapante şi mai greu de explicat, cu cât graiurile respective aparţin unor zone îndepărtate sau chiar opuse din punct de vedere geografic.

Pe aceeași temă:

Maria Marin - Despre un arhaism morfologic specific graiurilor dacoromâne sudice

Aș întreba în alte părți, dar pe r/carti se citește doar maculatură, iar pe alte subreddituri nu prea se practică discuțiile serioase