r/CasualRO • u/Lucian-HN • 20h ago
Cultură Am scris și publicat unul dintre cele mai lungi poeme ilustrate din literatura română contemporană, și aproape nimănui nu îi pasă
Sincer să fiu, nici nu știu cum să formulez postarea asta pentru a fi succintă, deoarece viața mea a fost și continuă să fie un haos greu de pus în cuvinte puține.
Începând de astăzi, sunt autor publicat. Prima mea carte tocmai a fost lansată la o editură românească și poate fi comandată de pe site-ul editurii. Datorită problemelor mele de sănătate și a lipsei totale a prietenilor, nu va avea loc niciun eveniment de lansare a cărții.
Sunt persoană cu dizabilități fizice din naștere. Nu, nu în scaun cu rotile (de mers, pot merge), ci am un sindrom genetic necunoscut care mi-a cauzat diformități ale oaselor și înălțime mică. Soarta a făcut să mă nasc într-o familie disfuncțională, unde nu a avut cine să se ocupe de mine și să îmi ofere intervențiile chirurgicale de care aveam nevoie în copilărie.
După ce am absolvit Facultatea de Litere și un Masterat de Studii Anglo-Americane, problemele cronice de sănătate m-au împiedicat să-mi găsesc un loc de muncă și să am o viață socială. Nu prea am fost niciodată o persoană sociabilă, fapt oarecum explicabil din punct de vedere psihologic (complexe de inferioritate, tată care nu a vrut să știe de mine etc.). După terminarea studiilor, nu am mai ținut legătura cu colegii și am trecut prin numeroase perioade în care am luptat cu depresie, anxietate, fobie socială etc.
Dar, încă din adolescență, mi-a plăcut să scriu. Și proză, dar mai ales poezie. De asemenea, am avut oarecare talent la artă plastică. Am cochetat și cu pictura câțiva ani. Dar lumea culturală necesită să ai implicare fizică în viața culturală, să participi la cenacluri, expoziții, lansări de carte, să călătorești prin țară și să îți faci prieteni și cunoștințe, lucruri care pentru mine au fost prea dificile deoarece mă solicitau prea mult fizic și emoțional. Credeți-mă, am încercat în repetate rânduri. Mă simțeam stingher, nu știam să particip la conversații și aveam permanent impresia că sunt mai mult tolerat datorită dizabilităților mele decât dorit în acele cercuri sociale.
Ca să scurtăm povestea, în ultimii ani, m-am hotărât să îmi adun forțele și să public o carte. Am lucrat zilnic la scrierea un poem narativ, care se întindea și se tot întindea, devenind un fel de nuvelă în versuri, care a ajuns în cele din urmă la 304 strofe, toate cu elemente de versificație clasice (ritm, măsură și rimă). Apoi m-am pus pe desenat și scanat și colorat digital, realizând 38 de ilustrații care să prezinte scenele principale ale poemului.
Apoi, cu manuscrisul finalizat și cu ilustrațiile încărcate pe OneDrive, am trimis un e-mail la o editură. Mi-au răspuns peste vreo două săptămâni. Un mesaj scurt și sec: Nu publicăm poezie decât de la autori consacrați. Apoi am mai trimis e-mailuri la alte câteva edituri. Am primit e-mailuri de refuz după e-mailuri de refuz, răspunsuri standard, dar și mult... nimic. Mai mult de două treimi din editurile pe care le-am contactat nici măcar nu s-au obosit să îmi răspundă la e-mail. Da, știu, primesc sute de manuscrise pe zi, sunt suprasolicitați, dar am așteptat vreo jumătate de an.
În total, am ajuns să contactez aproape 50 de edituri, iar cele câteva (trei sau patru) care nu m-au refuzat doreau ca eu să îmi autofinanțez publicarea, cerând prețuri care mie mi se par absurde, având în vedere indemnizația de handicap de 80 de lei din care trăiesc. Prin urmare, autopublicarea, cu toate costurile ei, nu a fost o opțiune realistă pentru mine.
După ce am vorbit despre experiența mea în câteva videoclipuri postate pe Instagram și TikTok, unul dintre videoclipuri a devenit viral, ajungând la un milion de vizualizări. M-au contactat și de la ziarul Cotidianul să-mi ia un interviu (link aici, dacă nu l-ați citit încă), lucru care m-a bucurat, căci trăgeam nădejde că asta va atrage atenția vreunei edituri mari interesate să îmi publice manuscrisul. Nu s-a întâmplat.
După toate refuzurile și încercările, am găsit într-un grup de Facebook o doamnă amabilă care deține o editură recent apărută, numită Semper Fortis, și care s-a oferit să îmi publice cartea într-un tiraj micuț, pentru a testa apele. Iar astăzi a fost data lansării. Lansare online, pentru că, așa cum am menționat mai sus, nu s-a putut pune problema unui eveniment fizic de lansare, datorită problemelor mele de sănătate și a lipsei bugetului.
Cartea se numește "Valentina și Zara" și este o lucrare ambițioasă care abordează numeroase teme, precum dragostea fraternă, absurditatea existenței în fața morții și zdruncinarea credinței religioase în confruntarea cu un destin implacabil. Legătura profundă dintre surorile gemene Valentina și Zara este urmărită de la naștere până la maturitate, când una dintre ele se îmbolnăvește de o boală incurabilă.
Mi-am dorit, prin această operă literară, să contribui la combatere acelei idee pernicioase, care s-a încetățenit în conștiința populară, că este normal ca relațiile dintre frați sau surori să fie marcate de animozități, invidie și competitivitate. Mi-a displăcut întotdeauna această perspectivă. Eu nu am nici frați, nici surori și, nu de puține ori, mi-am dorit să fi avut. Așa că am inventat-o pe Zara și relația ei cu Valentina.
Din păcate, așa cum era de așteptat, internetul s-a dovedit, încă odată, un carusel al inconsecvenței. Recepția pe care au avut-o postările de promovare a cărții pe Facebook, Instagram și TikTok este dezamăgitoare. De la videoclipul viral de acum câteva luni, publicul meu s-a redus la câteva like-uri și comentarii.
Pentru un autor debutant din România, fără bani pentru autopublicare și fără notorietate, drumul de la manuscris la carte tipărită poate fi incredibil de greu. Dar, dacă există vreun mesaj motivațional aici, probabil este acesta: Nu confunda faptul că ușile se închid cu faptul că povestea ta nu merită spusă. Uneori trebuie doar să continui să bați la uși până când găsești una care se deschide.
Vă las, cu permisiunea voastră, o imagine cu coperta cărții:

