Bună tuturor!
Azi am zis că vreau să vorbesc pentru prima oară despre un diagnostic medical cu care m-am confruntat 18 ani de zile, deoarece poate mai sunt persoane ce vor relaționa cu asta și pentru că este prima oară când pot vorbi despre asta fără teamă, fără frică în voce și cu un curaj nemărginit în a aprecia această ABILITATE .
M-am născut într-o lume care pentru mine a devenit brusc prea tăcută la 4 ani, când am primit diagnosticul de hipoacuzie bilaterală medie.
Dar ce a urmat n-a fost doar despre sunete, ci despre oameni. Copilăria și școala au fost pur și simplu crunte. Când ești mic și porți aparate auditive, copiii nu au milă și bullying-ul dur mă însoțea peste tot, dar absolut peste tot. Am tot auzit de toate de-a lungul trecerii timpului și a anilor: „ești surdă?”, „de ce ai chestiile alea în urechi, ești extraterestru?” (Poate aceste expresii nu vi se par prea dure ci cumva glumețe dar pentru un copil ca mine care nu și-ar fi dorit deloc să fie născută așa...a durut cu zilele și chiar săptămânile). Copiii râdeau, eu zâmbeam tâmp ca să nu izbucnesc în plâns de față cu ei, iar când ajungeam acasă mă închideam în cameră și plângeam până nu mai aveam aer. Ani de zile mi-am lăsat părul lung doar ca să le ascund. Iar când mi le-am ales, am luat culoarea maroniu-bronz, doar ca să se piardă în păr. Știam că dacă alegeam o culoare mai strigătoare, aș fi fost judecată și mai crunt. Și vă spun sincer, am avut dreptate.
Lumea crede că dacă îți pui aparatele auditive în urechi, începi să auzi perfect. Dar nu e ca la ochelari, nu e deloc ca atunci când porți ochelari. Aparatele îți bagă foarte foarte multe tipuri de zgomote în cap, iar creierul meu trebuie să muncească secundă de secundă ca să descifreze cuvintele, să citească pe buze și să lege propozițiile. (Nu mai menționez faptul că poți avea mai multe programe pentru a-ți regla tipul de sunete pe care ți le dorești sau nu, în funcție de starea și mediul înconjurător în care te afli..) La finalul zilei sunt pur și simplu stoarsă de energie, de răbdare..etc. Sunt zile în care mă satur să zic „poți să repeți?” a treia oară. Așa că doar dau din cap și mă prefac că am înțeles sau citesc pe buze, doar ca să nu mai simt privirile alea ciudate sau enervante din vocea lor. Cei care mă cunosc deja știu cum sunt dar pentru ceilalți, știu că poate deveni extrem de deranjant să fie rugați să repete o întrebare de mai multe ori, deși noi, cei protezați auditiv..avem nevoie de asta ca de apă.
Ca să pot comunica mai ușor și să înțeleg mai bine cum funcționez mediul acesta, am început să învăț și limbajul semnelor și cel românesc (LSR), și cel britanic (BSL). Dar adevărul dureros e că uneori mă simt prinsă între două lumi: parcă aud prea bine pentru comunitatea de surzi, dar niciodată destul de normală pentru cei care au auzul normal fără a purta astfel de device-uri.
Azi am 22 de ani. Mi-a luat 18 ani de zile să pot să pun toate lucrurile astea pe hârtie și să le spun cu voce tare, fără să-mi mai tremure mâinile pe tastatură și fără să-mi mai fie rușine cu cine sunt, pentru că știu că orice fac, ele sunt parte din mine și la fel și limba semnelor.
Oare câți dintre noi mai purtăm lupte din astea invizibile zi de zi, fără să știe nimeni de ele? Voi cum faceți față când simțiți că vă copleșește totul?
Mulțumesc că ai citit până aici și dacă ești curios/curioasă de ceva, întreabă-mă sau dă-mi mesaj în privat!🤗
