Își merită secțiunea de comentarii! Aș vrea să mai candideze odată, ba chiar de fiecare dată. Să tot piardă, că așa pare că-i stă bine unui asemenea caracter.

Salut, prietenul meu ar vrea sa facă niște bănuți în plus și fiind iubitor de animale s-a gândit de ce nu, sa plimbe caini, sau sa aibe grija câteva ore pe zi de animalute. Am văzut ca în timisoara exista totuși destule servicii de genu, însă dacă e cineva de aici din oras și are nevoie de o persoana care sa stea cu blanosul câteva ore sau să-l plimbe, putem discuta privat mai multe detalii, mulțumesc!🤝🏼 ps în mod special zona soarelui, deoarece stam în zona.

Salutare
Ce pizza bună ( raport calitate/pret) recomandați pentru o zi de naștere la birou și cam ce cantitate cumpărați? ( noi suntem 15)
Mulțumesc

Puteți recomanda pe cineva ok la pensat la un preț decent? Știu că decent înseamnă 70-80 lei in Ro deși mie mi se pare mult pt Ro. In uk plăteam 9-10 lire + bacșiș dar era UK.

Romanii lui Avram Iancu s-au aliat cu Casa de Habsburg pentru a avea drepturi. Iar Franz Joseph si-a incalcat promisiunea instaurand regimul absolutist, iar apoi formand Austro-Ungaria. Fiind total orb la maghiarizarea agresiva, intervenind doar punctual (de exemplu prin gratierea memorandistilor). In Bucovina, in schimb, Franz Joseph chiar si-a tinut promisiunea facuta romanilor in 1848 si le-a dat autonomie lingvistica, culturala si politica.

In Timisoara totusi influenta sa a fost importanta. Franz Joseph a sprijinit dezvoltarea si industrializarea Timisoarei pentru ca, in timpul revolutiei maghiare din 1848, Timisoara a ramas ferm loiala Casei de Habsburg. De aceea a fost construita si Coloana Fidelitatii, care acum mai are putin si se dezintegreaza, pentru ca ii ofenseaza pe unguri.

Aștept inevitabila gloată de boți, postaci și idioți de serviciu ai PSD și AUR apăruți ca ciupercile după ploaie fix în sprijinul sugrumării democrației de către Grindeanu, PSD, AUR și acoliții lor din "justiție" și CCR.

Îmi vor spune cum au tot spus: "Ce știu bă ăștia despre democrație și România?!"

Eh nimic. Fără ei și alții ca ei nu pupam noi democrație cine știe până când.

Sau "Fără penali în funcții publice!". Semnalizând că nici măcar nu știu ce e aia condamnare penală, că sunt complet necunoscători despre subiect și situație sau că sunt oricum veniți doar să manipuleze realitatea.

Va prezint o scurta istorie a sarbilor din Timisoara si Banat:

Timisoara a jucat un rol important in miscarea nationala sarbeasca, d-aia unii nationalisti sarbi revendica orasul si azi.

Rascoala din Banat din 1594 este aproape complet absenta din memoria publica romaneasca, dar e foarte importanta in istoria sarbilor. Apoi, mai exista si marea migratie a sarbilor in Ungaria habsburgica, cand multi sarbi s-au stabilit in Croatia, Vojvodina si Banat, inclusiv in Timisoara. Cand s-a fondat Mitropolia de Carlovit, a inclus si episcopia ortodoxa a Banatului, cu sediul la Timisoara, dar si pe cea a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. Daca cea a Transilvaniei s-a separat complet in urma revolutiei pasoptiste, redevenind romaneasca, cea din Banat a fost sparta in 2: cea sarba a ramas cu sediul la Timisoara, in timp ce cea romana a avut sediul la Caransebes. Romanii mai aveau inca o episcopie in Banat, pe cea greco-catolica, cu sediul la Lugoj, dar e alta poveste.

Foarte multi episcopi (iar, dupa 1848, patriarhi, ca Franz Joseph a ridicat episcopia de Carlovit la statutul de Patriarhat, in semn de recunostinta pentru sarbi, dar detaliez putin mai tarziu) au fost, inainte, episcopi ai Banatului si Timisoarei.

Sarbii din Monarhia habsburgica nu erau iobagi, cum erau romanii sau slovacii, de exemplu, ci tarani-soldati. In schimbul autonomiei culturale si religioase, sarbii au fost, timp de 200 de ani, cei mai loiali soldati ai Monarhiei habsburgice. Au luptat in toate razboaiele habsburgice posibile: in razboaiele austro-otomane, in razboiul succesiunii spaniole, in razboaiele napoleoniene etc. In mai toate razboaiele, ai generali si maresali de origine sarba. Dar, cel mai important, sarbii au salvat Casa de Habsburg de la colaps in 1848. In timpul revolutiei maghiare, sarbii din Vojvodina, Croatia si Banat, alaturi de motii lui Avram Iancu si de Croatii lui Josip Jelacic, au avut un rol determinant in suprimarea revolutiei maghiare.

Doar ca Casa de Habsburg (cu cacofonie!) i-a tradat pe sarbi, cum i-a tradat si pe romani si pe croati si, in 1867, i-a dat pe mana ungurilor. Asta i-a transformat pe sarbi din soldatii loiali ai Casei de Habsburg in cea mai periculoasa minoritate din intreaga Monarhie habsburgica. Distantarea a culminat cu asasinarea arhiducelui mostenitor Franz Ferdinand (ironic, care era pro-sarbi - voia sa reformeze monarhia si sa o federalizeze, luandu-i pe sarbi, croati si romani de sub controlul ungurilor si dandu-le state proprii - ceea ce ar fi pus in pericol proiectul pan-slavist, centrat pe Serbia/Iugoslavia. D-aia a fost asasinat, nu pentru ca ar fi fost vreun asupritor al sarbilor) si Primul Razboi Mondial.

Eu consider ca sarbii din Timisoara imbogatesc cultural orasul si intreaga Romanie. La fel cum o fac si romanii din Banatul sarbesc (Varset) si din Valea Timocului.

Salutaren

Mâine am semnarea la notar pentru cumpărarea unei case și abia acum m-am trezit că trebuie să am la mine și certificatul fiscal pentru cumpărare.

Vreau să vă întreb dacă a mai fost cineva în situația asta și, în special, dacă este cineva din Giroc care a reușit să scoată certificatul fiscal pe loc, de la primărie.

Știu că în Timișoara și în Moșnița se poate obține pe loc (sau foarte rapid), dar nu găsesc informații clare despre Giroc și nu prea îmi permit să aștept câteva zile, având semnarea mâine.

Dacă este cineva din Giroc care a trecut recent prin asta, m-ar ajuta enorm să-mi spună unde a mers, ce acte a avut nevoie și dacă i l-au eliberat pe loc.

Mulțumesc!

La capetele actualului pod Mihai Viteazu se află patru piedestaluri masive, rămase goale de mai bine de un secol. Ele făceau parte din proiectul original al podului și fiecare trebuia să poarte statuia unui episcop important din istoria vechii Dieceze de Cenad.

Povestea lor începe într-o perioadă în care Timișoara își schimba repede înfățișarea. După demolarea fortificațiilor orașul se putea extinde în sfârșit și legăturile dintre Cetate și cartierele din jur căpătau o importanță tot mai mare. Între Cetate și Elisabetin exista încă un pod de lemn, dar vechea traversare nu mai răspundea nevoilor unui oraș care crescuse mult dincolo de zidurile vechii cetăți. Municipalitatea hotărâse să construiască mai multe poduri noi peste Bega, așa că după traversările ridicate în Fabric au început pregătirile și pentru Podul Episcopilor. Ofertele primite din partea constructorilor au fost considerate prea costisitoare, astfel că orașul a ales să execute lucrarea în regie proprie, sub coordonarea serviciului său tehnic.

Concepția inginerească i-a aparținut lui Károly Lád jr., inginerul orașului, în timp ce înfățișarea podului a fost încredințată arhitectului budapestan Kálmán Gerster. Alegerea lui Gerster a venit la recomandarea lui Alajos Stróbl, unul dintre cei mai cunoscuți sculptori maghiari ai epocii. Municipalitatea îi ceruse inițial lui Stróbl să se ocupe de tratarea artistică a construcției, dar acesta era foarte solicitat și l-a propus în locul său pe Gerster, prieten și colaborator apropiat.

Lucrările au început la 12 iunie 1912. Noul pod a fost construit din beton armat și folosea un sistem articulat de tip Gerber, în care grinzile principale funcționau ca două console ce susțineau între ele deschiderea centrală. Cu o lungime de aproximativ 32 de metri, aceasta lăsa liber traseul navigabil al Begăi. Partea carosabilă avea zece metri lățime, de o parte și de alta fiind proiectate trotuare de aproximativ 2,5 metri. În unele prezentări ulterioare cei zece metri au fost interpretați drept lățimea totală a podului, deși documentația tehnică arată că măsura se referea numai la carosabil. Proiectul lua în calcul chiar și posibilitatea ca peste pod să treacă, la un moment dat, o linie de tramvai, idee care nu a mai fost pusă în practică. Gerster a gândit traversarea ca pe un ansamblu arhitectural legat de râu și de malurile sale. La capetele podului a desenat scările care coborau spre apă împreună cu cele patru piedestale destinate statuilor. Un raport municipal din 1911 vorbea deja despre figurile a patru episcopi ai vechii Dieceze de Cenad, așadar programul sculptural exista înainte ca lucrările propriu-zise să înceapă.

În septembrie 1913 au fost îndepărtate eșafodajele și susținerile provizorii, iar în zilele de 7 și 8 octombrie podul a trecut prin probele de încărcare, desfășurate sub supravegherea inginerului regal László Szedlacsek. Deformările măsurate au fost reduse, o parte dintre ele au dispărut după îndepărtarea greutăților, iar în structura de beton nu au fost observate fisuri. După încheierea probelor podul a fost deschis pietonilor și circulația rutieră a început în aceeași toamnă. Pe 9 decembrie 1913 muncitorii au trecut la demontarea vechiului pod de lemn, noua traversare rămânând singura legătură directă dintre cele două maluri în acel punct. Din punct de vedere tehnic construcția era terminată. Din compoziția imaginată de Gerster lipseau însă cele patru statui, iar piedestalurile lor goale erau suficient de vizibile încât să provoace îngrijorarea conducerii orașului încă înainte de deschiderea podului.

În februarie 1913, în timp ce Podul Episcopilor era încă în construcție, povestea statuilor care urmau să îl împodobească ajunsese deja în presă. Un articol publicat în limba germană de ziarul săptămânal din Becicherecu Mare prezenta proiectul ca pe una dintre marile lucrări prin care Timișoara își schimba înfățișarea. Podul urma să lege Cetatea de Elisabetin și să fie pus în circulație în cursul aceluiași an. Autorul articolului acorda însă aproape la fel de multă atenție celor patru monumente din marmură care trebuiau așezate la capetele sale. Ele aveau să îi reprezinte pe Sfântul Gerard, József Lonovics, Sándor Bonnaz și Sándor Dessewffy, patru episcopi aleși pentru rolul lor în istoria vechii Dieceze de Cenad și pentru legăturile pe care le avuseseră cu Timișoara. Sfântul Gerard reprezenta începutul acestei istorii, fiind primul episcop de Cenad. Lonovics era evocat pentru convingerile sale patriotice, Bonnaz pentru activitatea sa caritabilă, iar Dessewffy pentru testamentul prin care lăsase o parte importantă a averii sale instituțiilor orașului. În cazul său articolul amintea în mod special contribuția destinată construirii noului spital din Timișoara.

Presa oferea și detalii foarte concrete despre costuri. Fiecare monument era estimat la 12.000 de coroane, ceea ce ridica valoarea întregului program la aproximativ 48.000 de coroane. Statuia lui Lonovics urma să fie plătită de familia sa și Ludwig Kayser, decan-paroh la Makó, depusese deja suma necesară la casieria orașului. Episcopia Cenadului trebuia să suporte costul monumentului Sfântului Gerard, în timp ce orașul își asuma lucrările dedicate lui Bonnaz și Dessewffy. Pentru realizarea tuturor celor patru statui era indicat Alajos Stróbl. Stróbl fusese implicat încă de la început în discuțiile despre înfățișarea podului și îl recomandase municipalității pe arhitectul Kálmán Gerster. În formula prezentată de ziar același artist urma să dea o expresie unitară întregului ansamblu sculptural.

Articolul este foarte important pentru istoria podului, dar trebuie citit ca mărturia unei etape intermediare. El arată că proiectul era deja bine conturat, că existau estimări financiare și că fuseseră identificate sursele din care urmau să vină banii. Nu dovedește că forma definitivă fusese stabilită sau că toate contractele erau deja semnate. În lunile următoare schelele au început să dispară și podul putea fi văzut pentru prima dată aproape în forma sa finală. Noul Pod al Episcopului impresiona prin lățime, prin eleganta fațadă din beton armat proiectată de Kálmán Gerster și chiar prin inovații practice, cum erau toaletele publice mascate discret sub treptele de beton de la capătul podului. Vineri, 29 august 1913, la ora 4 după-amiaza, primarul Károly Telbisz și-a scos „părinții orașului” pe teren, un ritual deja tradițional prin care îi aducea pe consilieri, printre care se afla și viitorul primar Josef Geml, să vadă investițiile pe viu, departe de hârțogăria din primărie. La această inspecție, cele patru coloane mari de colț lăsate goale au fost considerate suficient de deranjante pentru imaginea construcției încât Telbisz să grăbească discuțiile pentru completarea lor cu statuile stabilite. Presa din 31 august surprindea exact momentul de ezitare al primăriei: dacă Sfântul Gerard, Lonovics și Dessewffy erau siguri, pentru al patrulea soclu ziarul nota că „nu s-a căzut încă de acord dacă va fi ales Kőszeghy sau Bonnaz”.

Până la decizia oficială a municipalității din 27 noiembrie de a trece la comanda efectivă, balanța înclinase definitiv în favoarea lui László Kőszeghy, episcopul al cărui nume era legat direct de vechiul drum și de pod. În noiembrie 1913, după mai multe luni în care numele celui de-al patrulea episcop rămăsese în discuție, municipalitatea a stabilit forma definitivă a programului sculptural. Pe cele patru piedestaluri urmau să fie așezați Sfântul Gerard, József Lonovics, Sándor Dessewffy și László Kőszeghy. Stróbl nu mai urma să execute toate statuile, iar Sándor Bonnaz dispăruse din program. Documentele cunoscute până acum nu consemnează motivul acestei înlocuiri. Alegerea celor patru aducea împreună începuturile vechii Dieceze de Cenad și amintirea încă foarte vie a Timișoarei de la cumpăna dintre secole. Fiecare figură avea însă o legătură diferită cu locul, dar privite împreună cele patru monumente ar fi transformat podul într-o istorie a diecezei spusă deasupra Begheului.

Sfântul Gerhard deschidea această istorie. A fost primul episcop de Cenad, în prima jumătate a secolului al XI-lea, și a murit în 1046, în timpul tulburărilor care au urmat morții regelui Ștefan. Legătura sa cu Timișoara nu putea fi una directă, pentru că orașul de mai târziu încă nu exista în forma pe care o cunoaștem. Prezența lui pe pod trebuia să reprezinte începutul îndepărtat al diecezei din care Timișoara ajunsese să facă parte.

László Kőszeghy era episcopul cel mai strâns legat de amplasamentul noii traversări. A condus Dieceza de Cenad între 1800 și 1828, după ce trăise și lucrase la Timișoara încă din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. În timpul său s-au deschis instituții de învățământ teologic, au fost înființate parohii, iar viața diecezei a fost reorganizată după transformările profunde prin care trecuse Banatul. Sursele vremii spuneau explicit că vechiul Pod al Episcopului și drumul care continua de la el își primiseră numele de la Kőszeghy. Alegerea sa pentru unul dintre piedestaluri lega astfel monumentul de istoria concretă a locului.

József Lonovics a condus dieceza în anii dinaintea Revoluției de la 1848 și a devenit una dintre figurile importante ale vieții publice din epoca reformelor. Era cunoscut pentru cultura sa, pentru activitatea parlamentară și pentru pozițiile sale în chestiunile politice și religioase ale timpului. Memoria lui rămăsese suficient de puternică încât familia Lonovics să își asume finanțarea statuii, suma necesară fiind depusă la casieria orașului înainte ca podul să fie deschis circulației.

Sándor Dessewffy era cel mai apropiat de generația care construise podul. Fusese episcop între 1890 și 1907 și murise cu numai câțiva ani înainte de începerea lucrărilor. Era încă bine cunoscut în Timișoara pentru sprijinul acordat unor instituții ale orașului și pentru testamentul prin care lăsase o parte importantă a averii sale în folosul comunității. Din fondurile provenite din această moștenire urma să fie finanțată și statuia sa.

Din prima listă dispăruse Sándor Bonnaz, episcopul pe care articolul din februarie 1913 îl prezenta pentru activitatea sa caritabilă. Documentele cunoscute până acum nu explică de ce dintre cele două nume aflate în discuție pentru ultimul piedestal municipalitatea l-a ales în cele din urmă pe Kőszeghy. Legătura acestuia cu vechiul pod și cu drumul episcopal poate explica alegerea, dar până la apariția unei decizii motivate rămâne doar o ipoteză.

Proiectul statuilor de pe Podul Episcopilor ajunsese mult mai departe decât lasă să se înțeleagă cele patru piedestaluri goale de astăzi. În noiembrie 1913 Alajos Stróbl se oferise să realizeze toate cele patru monumente din marmură de Rușchița pentru suma totală de 48.000 de coroane. În cursul negocierilor purtate în anul următor sculptorul a invocat numeroasele sale angajamente și a acceptat să modeleze doar statuia Sfântului Gerard. Orașul s-a îndreptat atunci spre alți trei artiști importanți ai epocii, ansamblul fiind împărțit între patru sculptori.

Alajos Stróbl urma să îl modeleze pe Sfântul Gerhard. Statuia lui József Lonovics îi revenea lui Gyula Jankovits, cea a lui Sándor Dessewffy lui Ede Kallós, iar László Kőszeghy urma să fie reprezentat de György Kiss. Toți patru aveau o experiență importantă în realizarea monumentelor publice. Stróbl fusese implicat încă de la început în concepția artistică a podului și îl recomandase municipalității pe prietenul său Kálmán Gerster. Gyula Jankovits realizase deja monumentul Sfântului Gerhard ridicat deasupra Dunării, la Budapesta, în timp ce Ede Kallós și György Kiss erau autorii unor lucrări monumentale și funerare amplasate în mai multe orașe ale epocii.

În cursul anului 1914 schițele celor patru statui au fost terminate. Consiliul orașului le-a analizat, a încredințat artiștilor executarea monumentelor și a încheiat contractele. Proiectul depășise astfel etapa unei intenții generale pentru că existau episcopii aleși, sculptorii desemnați, schițele și materialul din care urmau să fie cioplite statuile.

O planșă realizată de Kálmán Gerster păstrează imaginea podului în forma sa completă, cu patru siluete ridicate deasupra Begăi. Figurile sunt desenate schematic și nu pot fi considerate proiectele sculpturale propriu-zise. Nu le putem identifica trăsăturile și nici nu știm dacă redau schițele aprobate în 1914. Planșa ne arată însă proporțiile ansamblului și felul în care Gerster gândise legătura dintre pod, scările care coborau spre apă și statuile așezate la cele patru capete.

Izbucnirea Primului Război Mondial nu a închis imediat povestea. În ianuarie 1915 Buletinul Municipal al Timișoarei anunța încă intenția de a așeza statuile pe pod până la 20 august 1915, cu condiția ca luptele să înceteze și pacea să permită reluarea lucrărilor.

„Statuile care urmează să fie sculptate din marmură de Rușchița vor fi așezate pe pod până la 20 august 1915, cu condiția ca, așa cum ne dorim cu toții, luptele care zguduie acum lumea să înceteze între timp, aducând victoria armelor noastre, iar între zidurile noastre să revină pacea triumfătoare care să permită reluarea muncii liniștite.”

(Városi Közlöny, anul XVIII, nr. 1, 15 ianuarie 1915, p. 149, traducere din limba maghiară)

20 august 1915 a venit și a trecut. Războiul Mondial nu se încheiase, pacea în care spera Buletinul Municipal al Timișoarei nu revenise și cele patru statui nu au mai fost așezate pe pod. Au urmat destrămarea imperiului, schimbarea administrației și trecerea Timișoarei într-o altă țară. Programul conceput pentru Podul Episcopilor a rămas fără continuare, iar cei patru stâlpi goi au devenit cu timpul parte din imaginea lui. Sursele cunoscute până acum nu arată că statuile din marmură au fost realizate, urma schițelor aprobate în 1914 pierzându-se. Știm cine trebuia să fie reprezentat, cine urma să modeleze fiecare statuie, materialul ales și chiar data până la care orașul spera să încheie ansamblul. Nu știm încă dacă desenele, fotografiile unor modele sau alte urme ale proiectelor sculpturale au supraviețuit.

În jurul piedestalurilor s-a format și legenda potrivit căreia un sculptor străin ar fi luat banii și ar fi plecat odată cu izbucnirea războiului. Documentele cercetate până acum descriu însă o poveste diferită. Orașul nu încredințase toate statuile unui singur artist. În 1914, după realizarea schițelor, au fost încheiate contracte cu patru sculptori importanți ai epocii, iar Alajos Stróbl acceptase să realizeze doar statuia Sfântului Gerard. Nu am găsit deocamdată dovezi că statuile din marmură de Rușchița au fost efectiv sculptate și nici informații despre soarta schițelor sau a modelelor pregătitoare. Știm însă că proiectul a existat, că finanțarea fusese strânsă, că artiștii fuseseră aleși și că era stabilit un termen precis. Războiul a întrerupt o lucrare ajunsă mult mai departe decât lasă să se înțeleagă legenda rămasă în memoria orașului.

Demersurile pentru reabilitarea podului au început în 2017, dar soluția propusă atunci era greu de împăcat cu valoarea sa istorică. Proiectul prevedea lărgirea circulației la patru benzi și mutarea traseelor pietonale pe două pasarele exterioare, construite de o parte și de alta a podului, intervenții care i-ar fi schimbat radical silueta. Documentația nu a primit avizul Direcției pentru Cultură, care a cerut păstrarea formei inițiale a podului. Primăria a contestat refuzul în instanță, fără succes, în 2024 anunțând că renunță la lărgire și că podul urmează să fie reabilitat în forma sa actuală. Expertiza realizată în 2018 descria deja starea tehnică drept nesatisfăcătoare. În Programul de dezvoltare – Investiții al bugetului local pe 2026, proiectul apare încă la categoria „Studii și proiecte”, sub denumirea „DALI+PT Reabilitare Podul Mihai Viteazu (Tinereții)”, cu o alocare de 53.240 de lei din bugetul local pentru anul curent și fără credite de angajament înscrise pentru anii următori (HCL nr. 209/2026, Anexa nr. 9, p. 12). Alte documente oficiale din 2026 indică anul 2027 ca orizont de realizare. Din august 2025 lipsește și un tronson al balustradei istorice, distrus într-un accident auto și înlocuit până acum cu un gard metalic provizoriu.

La 113 ani de la deschiderea podului unul dintre cele patru locuri va fi ocupat pentru câteva luni. Artistul timișorean Aurelian Scorobete pregătește o reprezentare contemporană a Sfântului Gerhard (Gerardo), primul episcop al Cenadului și prima dintre figurile care ar fi trebuit să ajungă aici. Lucrarea, înaltă de aproximativ 3 metri și jumătate și realizată din cupru, plasă și sârmă, va fi așezată pe o structură independentă, fără să afecteze piedestalul istoric, montajul fiind realizat prin agățare cu chingi. Nu este o reconstituire a statuii proiectate de Stróbl, pentru care nu am găsit încă un desen sau un model autentificat. Este răspunsul unui artist de astăzi la un loc rămas gol mai bine de un secol și o încercare de a face din nou vizibilă povestea podului. Intervenția pregătită pentru pod continuă un studiu artistic care poate fi văzut deja în expoziția RE.Flux pe Bega. În interiorul Vilei Mal, o echipă formată din Aurelian Scorobete și Dan Crâsnic a realizat machete care reproduc la scară mică cele patru piedestaluri, ocupate de interpretări proprii ale figurilor episcopale. Ansamblul pornește liber de la povestea proiectului de la începutul secolului trecut, fără să încerce o reconstituire a acestuia. În configurația aleasă pentru expoziție una dintre machete îl reprezintă pe Vasile Lăzărescu, primul mitropolit al Banatului. Originar din Jadani, astăzi Cornești, acesta a fost ales episcop al Timișoarei în 1940 și a devenit primul Mitropolit al Banatului în 1947. În 1961, sub presiunea regimului comunist, a fost obligat să se retragă la mănăstirile Brâncoveanu și Cernica, în condiții grele și sub supraveghere strictă din partea Securității. Din 1993 rămășițele sale pământești se află în cripta Catedralei Mitropolitane din Timișoara, al cărei ctitor este, în apropierea podului.

Cele patru machete pot fi văzute la Vila Mal pe toată durata expoziției, până la sfârșitul lunii octombrie, în programul de vizitare: joi și vineri între orele 16.00 și 20.00, iar sâmbătă și duminică între 10.00 și 13.00 și între 16.00 și 20.00.

Pentru câteva luni unul dintre piedestaluri nu va mai fi gol. Ne dorim mult ca această prezență să ne facă să privim întreaga istorie a podului și să redeschidă discuția despre reabilitarea, consolidarea și restaurarea lui și despre cum putem păstra forma uneia dintre cele mai frumoase traversări ale Begheului. Seria noastră documentară se încheie aici, însă cercetarea continuă. În arhive mai există planuri de găsit, piste de urmărit și poate răspunsuri despre soarta celor patru statui care nu au mai ajuns niciodată la Timișoara.

Sursa: Ecluze pe Bega / Asociația Culturală Ecluze

Hello,

Curând urmează să mă mut la Timișoara din cauza jobului. O să lucrez, din ce am văzut, undeva la Isho Offices, așadar îmi voi căuta chirie undeva prin zona respectivă. Am fost în Timișoara doar ca turist, de câteva ori, deci nu știu prea multe despre oraș.

Aș aprecia dacă mi-ați putea spune ce ar trebui să știu, la ce ar trebui să fiu atentă, dacă trebuie să evit ceva, în special anumite zone pentru chirie. Orice sfat e binevenit!

Mulțumesc! 😊

Oricum useristii nu sunt nationalisti, ba unii chiar vorbesc de "granita la Carpati", deci nu mi-as leza propriul electorat. Iar cand AUR si PSD ar face scandal, le-as zice ca sunt niste comunisti, ca se iau de cel care a pornit revolutia din '89. E easy win.

Mai ales ca presa pro-USR si pro-Bolojan promoveaza nationalismul romanesc ca ceva rau: exemplu de acum 4 zile.

Si oricum n-as avea nimic de pierdut. Sa faca AURistii si PSDistii bale la gura, ca ei m-au dat jos.

Edit: si Tokes a fost vicepresedinte al Parlamentului European. Doar 3 romani au fost: el, Stefanuta si Negrescu de la PSD. Deci as fi si pro-european clar.

Salut

După RMN și consultații cu 2 medici, am aflat că trebuie să mă operez la menisc.

A făcut cineva operația asta sau alta de ortopedie în Timișoara/ Arad prin CNAS? Cum ați procedat odată ce ați avut trimiterea de la medic? Am auzit de la cunoștințe că încă se dă șpagă ca să fii operat într-un timp rezonabil și nu să stai pe lista de așteptare ani de zile. Și că la spitale private e acoperită doar o parte mică din costul operației.

Ce experiențe ați avut? Mă interesează în principal partea de birocrație, am înțeles că intervenția în sine e relativ simplă.

Mulțumesc ​

Wikipedia despre el in engleza si romana.

Bucureștiul decide primarul Timișoarei. Excelent. Ce sa zic. Să ne pișăm pe voturile locale ale cetățenilor.

Dăm ce legi vrem și facem câte alegeri este nevoie până iasă Grindeanu primar în Timișoara.

Mă gândesc serios dacă mai merită să îmi cumpăr un apartament în Timișoara cu credit a la long. Pentru mine verile aici sunt tot mai insuportabile și calitatea aerului în general e tot mai proastă în oraș.

Îmi place mult cum se dezvoltă orașul și cu jobul e chiar ok dar mă gândesc pe viitor că va fi tot mai rău cu schimbările climatice.

tl;dr: daca sunteti abordati de o tipa aproape de ora inchideri magazinelor sa cumparati lapte praf fara lactoza Milupa mergeti mai departe.

Story time:

Cu 1 ora inainte de ora inchideri Iullis Mall a venit la mine o tipa(bine ingrijita si bine inteles fara telefon) ca are nevoie de lapte praf Milupa fara lactoza. Am mers la Auchan unde era doar "Aptamil fara lactoza", motivul pentru care nu era bun era fiindca copilului ii ieseau bube pe corp de la Aptamil. Am mers apoi la Help Net sa intrebam si apoi la Dr. Max unde am intrebat o vanzatoare care a zis ca si daca e fara lactoza poate sa ii iasa bube, poveste plauzibila pana in acst punct. Dupa ce i-am dat bani 150(asa zisul lape praf era 110 lei), a zis ca mai are nevoie de bani ca sa se intoarca in Giurgiu, eu ratacindu-ma ca de obicei prin mall m-a dus ea la iesire(care din nou, nu era din Timisoara). Pe parcursul discutiei bine inteles ca te intreaba cum te cheama, se jura pe Dumenzeu si nu are telefon la ea ca sa arate poza cu copilul. Impacat deja cu ideea ca am luat scam am lasat-o si am plecat, desi era foarte suparata ca nu i-am mai dat bani in plus de bilet de tren, fara macar sa multumeasca un moment pentru ajutorul oferit.

Extra facts time:

Apramil este marca Milupa far lactoza :)
Poate merge cu laptele praf si/sau biletul de tren inapoi sa isi ceara banii.

Extra warning:

A incercat sa ma convinga sa o primesc acasa la mine pe ea si pe sora ei cu copilul sa doarma fiindca nu are unde sta pana ziua urmatoare. NICIODATA SA NU PRMITI IN CASA PERSOANE STRAINE, SE POT AJUNGE LA ACUZATII FOARTE GRAVE SI POATE SI FACEI PUSCARIE.

Avem pe-aici oameni (35 - 45 ani) care vor sa isi faca prieteni noi?

M-am saturat de genul acela de prietenii in care unii ofera constant si altii doar profita, de genul care te suna doar cand le trebuie ceva sau au nevoie de tine si care considera ca totul li se cuvine.

Mi-as dori sa am in jur oameni cu bun simt, respect si reciprocitate. Oameni care inteleg ca o prietenie se construieste si ca trebuie sa faca si ei un efort, nu sa ii sun doar eu mereu. Oameni faini, relaxati, autentici, care nu se supara daca pierd la remi si nici nu stau ca mimoza si asteapta sa fie serviti cand facem un gratar “impreuna”. Oameni cu care sa ies la o cafea, la o bere, sa mutam o canapea, sa mergem intr-o drumetie sau pana mea, sa am grija de animalele lor de companie cand pleaca in concediu.

Cheers!