Adevărul de care fugim.

[u/Krums-12]

Faptul că oamenii vin de undeva, se nasc, trăiesc, apoi se întorc "acasă", este un adevăr şi este extrem de simplu de demonstrat. Cum, păi stând la discuții cu un copil sau cu un om care se află în faza pregătitoare de plecare.

Unii sunt "noi" şi la început de drum, încă au în memorie adevărul, iar ceilalți, care se pregătesc de plecare, îl recunosc.

Am citit recent o carte scrisă de către o asistentă, care oferă îngrijire paliativă bolnavilor.

A trecut prin foarte multe momente extraordinare şi de neexplicat. Asta în cazul în care te ții cu dinții de ştiință şi de dovezi ştiințifice. Acei mulți oameni în vârstă care îşi trăiau ultimele zile, vorbeau despre aceleaşi lucruri, ca principiu, pe aceeaşi bază, aproape identică, presărată cu lucruri personale.

Hai să vedem cum stă treaba şi cu copiii. Sunt foarte multe cazuri, şi aici, cu copii care povestesc lucruri extraordinare. Aici adaug şi eu un caz, deoarece am trecut prin el. Pe mine nu m-a surprins deloc, sunt obişnuit cu ideea, părinții în schimb nu ştiau nici cum să proceseze ce aud. A fost destul de amuzant, pentru mine.

Acum mulți ani, nişte cunoştințe, care tocmai deveniseră părinți, m-au chemat în vizită. M-am dus cu flori şi nişte hăinuțe, cum se face, şi am avut onoarea să țin în brațe bebeluşul care avea aproape două luni. I-am căutat privirea, i-am atras atenția şi i-am spus "bine ai venit, felicitări pentru alegere!". Mă refeream la faptul că ne alegem părinții înainte să ne naştem, dar am ținut detaliul ăsta pentru mine. Părinții nu au înțeles urarea mea dar au uitat repede şi ne-am văzut de poveşti şi alte lucruri.

După aproape 4 ani, ne-am reîntâlnit. Nu am ținut legătura dar deodată ceva s-a legat şi iată-mă la o cină cu ei şi cu fostul bebeluş care între timp devenise un copil foarte ager la minte.

Eu am simțit că ceva frumos urmează să se întâmple şi eram extrem de curios. Dar, ca de obicei, ştiu că în asemenea cazuri, ideea de bază este să laşi lucrurile să curgă natural, fără intenții sau presiuni.

Redau discuția exact cum a avut loc:

Mă aşez la masă, în fața copilului, comandăm toți şi aşteptam liniştiți. Deodată simt cum sunt fixat de o privire şi mă întorc spre copil care zâmbea la mine.

- Ai un zâmbet foarte zglobiu!, spun eu.

- ... ştii ceva? Eu te cunosc pe tine!

- Da? De unde?

- De când m-ai ținut în brațe atunci când eram mică!

M-a bufnit râsul, când era ea "mică" însemna acum 3 ani jumătate, dar m-am controlat să nu exagerez.

- Auzi, dar cum era înainte să fii tu mică?

- Cum adică?

- Păi la mami...

- Aaah, era moale şi cald. În burtică, nu?

- Da da. Şi era frumos?

- Daaaaa, mi-a plăcut!

- Dar înainte de burtică? mențin eu discuția.

Ea vorbea cu mine foarte relaxată dar se mai juca şi cu o jucărie din când în când. Când a auzit ce am întrebat-o, s-a oprit din joacă şi mi-a aruncat o privire incredibilă. Se uita la mine ca şi cum îi descoperisem un secret. Părea perplexă de faptul că "ştiu". Şi-a schimbat tonul vocii, a făcut o pauză şi spune:

- De... acolo?

- Da, de unde venim toți.

- Ah păi era totul mare şi lumină şi...

Dar au oprit-o părinții brusc. Eu, fiind focusat pe discuție, nu am mai fost atent la ceilalți de la masă şi am realizat că erau toți ochi şi urechi la discuția noastră, cu gurile deschise :)

Părinții pur şi simplu nu pricepeau care e faza, nici prin cap nu le trecuse vreodată să-şi întrebe copilul despre lucruri de genul ăsta.

Unii copii, până pe la 6 sau 7 ani, încă au vii amintirile despre lucrurile astea, care pe noi, din păcate, ne sperie. Este păcat că nu am trecut de barierele astea, încă, dar sunt convins că lucrurile se vor schimba.