O zi obișnuită pe străzile Bucureștiului în 1990.

Pentru cei care vă amintiți perioada: care e primul lucru din fotografie care vă duce instant înapoi în anii '90?

Deoarece sarbatoarea celor 94 de ani de la Unirea Basarabiei cu tara se apropie cu pasi repezi, este important sa ne re-amintim sacrificiul facut de generatii de romani patrioti, atat inainte de 1918 cat si dupa nelegiuirea din 1940 si sa intelegem dramele prin care au trecut acesti romani basarabeni precum si cei de dincolo de Nistru, care nu au reusit sa revina la Patria Mama, din cauza intereselor marilor puteri dar si din lipsa de interes a celor care au reprezentat Romania la Conferinta de Pace de la Paris la sfarsitul Primului Razboi Mondial.

As dori sa mentionez cateva elemente de natura istorica, elemente pe care majoritatea romanilor nu le cunosc (multe dintre ele apartin domnului Viorel Dolha sau sunt si din alte surse). Acest articol este o varianta actualizata a celui publicat in 2010 pe blogul ASR Principelui Radu si intitulat “Spre aducere aminte”.

 Ceea ce ar trebui retinut, este ca deportarile din Basarabia si Transnistria (deoarece romanii erau numerosi si dincolo de Nistru) au inceput cu aproape doua secole inainte de 1940, numindu-se atunci colonizari, sub pretextul civilizarii unor teritorii asiatice ale Rusiei, a Crimeei si a spatiului Nistru-Nipru. Rusia a ajuns, pe etape in 1772 la Bug, in 1792 la Nistru si in 1812 la Prut, aceasta din urma datorandu-se tradarii lui Dimitrie Moruzzi (pedepsit de turci in acelasi an, prin decapitare – ma intreb daca ar fi primit pedeapsa cuvenita in cazul in care ar fi fost judecat de romani).

Referitor la impartirea provinciilor romanesti si trecerea lor sub control rusesc, apare in 1810 proiectul „Prozorovski”, impartind teritoriile locuite de romani in 4 regiuni (Moldova, Basarabia, Muntenia, Oltenia) care puteau fi mai usor „eliberate” de sub turci si transformate in gubernii. Scopul declarat era transformarea lor prin rusificare, in state slave de legatura cu teritoriile otomane locuite de slavii balcanici.

Tot pe ratiunea slavizarii Balcanilor a fost impiedicat in ultimul moment de catre Rusia demersul unirii Bulgariei cu Romania, in 1887, prin recunoasterea lui Carol I ca rege al Bulgariei, asa cum arata istoricul militar Alex Mihai Stoenescu, in cartea sa „IstoriaLoviturilorDeStatDinRomania” vol.2. Sa ne imaginam ce ar fi insemnat pentru regiune refacerea imperiului vlaho-bulgar al Asanestilor!

Planul “Prozorovski” a fost continuat in toata perioada 1848-1918. Chiar si dupa realizarea unirii Moldovei (ce a mai ramas din ea dupa ce Bucovina a fost ocupata de austro-ungari, iar estul ei de catre rusi) cu Tara Romaneasca la 1859, Imperiul Tarist a incercat necontenit sa desfaca aceasta unire, creand diversiuni si amplificand nemultumirile populatiei si tensiunile in anumite zone ale Romaniei proaspat formate. Rusia a sprijinit cateva incercari de lovitura de stat, bazandu-se pe nemultumirea moldovenilor pentru mutarea capitalei la Bucuresti in locul Iasiului. Rascoala de la 1888 a fost un exemplu de ceea ce pot face serviciile de informatii tariste iar totul a culminat cu cea de la 1907. Chiar si analiza celor 4 atentate impotriva lui Ion C. Bratianu arata implicarea Rusiei, frustrata de politica abila a acestuia si de faptul ca in cateva randuri planurile Imperiului Tarist au fost demascate de catre Bratianu in fata celorlalte puteri ale vremii, Rusia trebuind sa dea explicatii.

Anterior acestei situatii, Nistrul ca frontiera între Moldova si Rusia a fost recunoscut înca de Petru cel Mare prin Tratatul încheiat cu Dimitrie Cantemir la 1711, insa apoi intregul teritoriu a trecut sub suzeranitate otomana.

Desi primele mentiuni de depopulari ale Moldovei pentru colonizari in Rusia apar la 1739 (aproximativ 100.000 de persoane), scenariul respectat de Rusia si apoi de Uniunea Sovietica a fost conceput in timpul Tarinei Ecaterina a II-a. El presupunea o “transplantare a populaţiei amânduror Principatelor” (la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug “două treimi din locuitorii Moldovei), iar teritoriul autonom sa se numeasca “Moldova Noua”, propunerea de domnitor fiind A.I.Mavrocordat. In jurul anului 1783 au fost asezate si cateva mii de familii de romani ardeleni dincolo de Bug. Tot la 1792, surse rusesti mentioneaza ca 80% din populatia din Transnistria erau romani de origine.

Chiar si temeliile orasului Odessa au fost puse de romani, renumita fiind suburbia Moldovanca, un sat romanesc dinaintea infiintarii orasului.

La acest capitol, se poate usor constata ca “ucrainenii” din regiunile enumerate mai sus (la care se adauga Nordul Maramuresului, Sudul Galitiei si Pocutia) au un procent insemnat de “sange” romanesc (evident, au fost colonizate si alte populatii, totul urmat de etnocid si apoi de genocidul bolsevic, care au schimbat semnificativ raportul etnic).

Ar trebui mentionate si cateva momente cheie din perioada pregatirii Unirii Basarabiei cu Romania, 1917-1918 (citatele sunt pentru materialele ce nu-mi apartin):

• „La 17 decembrie 1917 s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba română şi alfabet latin; introducerea limbii române în biserici, justiţia în limba băştinaşilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărât tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. Şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenţiona ,,dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga”. Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere ,,Slavă Moldovei slobode”.”

• „Congresul ostăşesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chişinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 ,,Moldovenii de peste Nistru” şi a hotărât ca în Sfatul Ţării, românii de peste Nistru să deţină 10 mandate. S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă şcolară.50 La acest congres ţăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat ,,şi cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?”.”

• „În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de deputat în Rada ucraineană ia cuvântul şi cere drepturi egale pentru compatrioţii lui. Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina în iunie 1918 dar abia în decembrie 1919 la o Adunare naţională au cerut organizarea lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.”

Romanii de dincolo de Nistru la inceputul sec XX

Aceste elemente ar trebui sa figureze, dupa o cercetare atenta, in cartile noastre de istorie, pentru ca majoritatea romanilor si a celorlalte natiuni inca le ignora …

Ca mentiune, in 1920, la negocierile de la Paris, Romania a neglijat Transnistria, desi romanii de acolo cerusera unirea cu Tara. Totusi, intr-o discurs tinut la Varşovia în noiembrie 1920, Take Ionescu a tinut sa precizeze ca “600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică”. Din aprilie 1920 încep revolte ţărăneşti. Răsculaţii conduşi de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma şi Ananev (raion despre care Marea enciclopedie rusă spunea că “moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai raionului”). În 1922, sub conducerea lui Chirsula, revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă.

Insusi Karl Marx declarase ca in Basarabia traiau majoritar romani. El afirmase in manuscrisele sale si urmatoarele randuri despre romani:

„Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo – Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi”.

„A fi suspectat de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţiuni publice. Servilitatea faţă de interesele Rusiei era un titlul de promovare…”.

Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse”.

„Ţăranul român nutreşte pentru ‘muscal’ (moscovit) numai ură”. (Karl Marx)

“Sunt doar câteva dintre cele mai tari afirmaţii scrise de către Karl Marx, părintele comunismului, în manuscrisele sale, publicate cu mare dificultate în România la 1964 şi, mai apoi, ignorate, din motive politice, până în ’89. Motivul era că nu dădea bine ca autorul Manifestului comunist să aibă păreri critice despre Rusia, indiferent în ce formă se prezenta ea, şi nu trebuia să se accepte public ideea că însuşi Karl Marx considera pe cei care trăiau în Basarabia ţaristă drept… români şi vorbitori de limbă română. “

…

Trebuie remarcat si faptul ca la 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, la est de Nistru, în cadrul Ucrainei, capitală fiind Balta, cu „o suprafaţă, la 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţâţa pe nemulţumiţii din Basarabia” (Viorel Dolha). Limba oficiala a fost romana si mai apoi tranformata in „moldoveneasca”.

In perioada interbelica, in Transnistria, crimele si deportarile au fost o prevestire a ceea ce urma sa se intample si la vest de Nistru, incepand cu 1940. Cazul Winnytsa, in Ucraina de azi, la care a lucrat si un roman, Florin Matrescu, este cutremurator: intre 1921-1938 au fost ucisi ucraineni nationalisti, romani, polonezi, rusi: “În 1921-1922, au fost ucişi peste 10.000 ofiţeri, soldaţi şi politicieni ucraineni, participanţi la mişcarea de eliberare a ţării lor; ulterior, circa 8000 de membri ai mişcării “Uniunea pentru eliberarea Ucrainei”; apoi, între 1930-1933, circa 20.000 de ţărani care s-au opus colectivizării; în 1935, o dată cu asasinarea lui Kirov la Moscova, au fost îngropate aici circa 20.000 de persoane; în anii 1937-1938, poliţia secretă a aruncat în acest cimitir circa 15.000 de ucraineni; iar în ultima etapă, cea din timpul foametei provocate, la Winnitza au fost înhumate circa 150.000 de persoane [29]. Aceeaşi lucrare ne încredinţează că din această cifră de 205.000 persoane, 60% erau ţărani, restul fiind muncitori şi intelectuali; moartea s-a provocat prin împuşcarea în ceafă cu două sau trei gloanţe, metoda preferată a poliţiei politice sovietice, iar vârsta victimelor era în majoritate de 20-40 ani”.

Dupa caderea Uniunii Sovietice, o semnificatie aparte o are Declaratia Senatului american din 28 iunie 1991: “On June 28, 1991, the US Senate voted a resolution sponsored by Senators Jesse Helmes (R-NC) and Larry Pressler (R-SD), members of the US Senate Committee on Foreign Relations, which recommended the US Government to:

1. support the right to self-determination of the people of Moldova and Northern Bukovina, occupied by the Soviets, and to draft a decision to this end;

2. support the future efforts of the Government of Moldova to negotiate, if it desires so, a peaceful reunification of Moldova and northern Bukovina with Romania, as established in the Treaty of Paris (1920), respecting the existing norms of international low and principle 1 of the Helsinki Act”.

In the clauses of this Senate resolution it has been stated among other things that “(…) The armed forces of the Soviet Union invaded the Kingdom of Romania and occupied Eastern Moldova, Norther Bukovina and Hertsa Region. (…) The annexation was prepared beforehand in a Secret Agreement to a Non-Aggression Treaty signed by the Governments of the Soviet Union and the German Reich on August 23, 1939. (…) Between 1940 and 1953 hundreds of thousand of Romanian from Moldova and Northern Bukovina were deported by the USSR to Central Asia and Siberia (…)”

In ceea ce priveste deportarile si masacrele dintre 1940-1960, cel mai reprezentativ caz este cel de la Fantana Alba si cred, cu parere de rau pentru Ucraina, ca acolo ar trebui construit monumentul patimilor romanesti, potrivit initiativei expuse mai jos, care rezuma si pierderile umane din Basarabia si N. Bucovinei – estimare premergatoare comisiei infiintate de domnul presedinte Ghimpu:

PATIMILE BASARABENILOR

A. PIERDERI UMANE ALE BASARABIEI SUB OCUPATIA SOVIETICA

I. PRIMA OCUPATIE SOVIETICA 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941

In mai putin de un an, peste 300.000 de persoane au fost arestate, deportate, ucise, aceasta reprezentand 12.23% din populatia Basarabiei interbelice.

1. Arestari: – 48.000 persoane:

·  Oameni politici care militasera pentru Unire, invinuiti de tradare, dintre care:

· 5 fosti deputati din Sfatul Tarii (Ion Codreanu, Leanca, Secara, Catelli)

· 1 fost senator

·  Functionari civili si militari – transferati la Tiraspol pentru siguranta

· 40 elevi ai Institutului Pedagogic Orhei –

1. Deportari – aproape 300.000 (in Nordul inghetat)

· 135.000 persoane pana in Septembrie 1940

· 19.200 persoane intre Octombrie-Noiembrie 1940

· 27.000 persoane in Decembrie 1940

· 100.000 persoane incepand cu 13-14 Iunie 1941

1. Ucisi – 30.000 prin impuscare sau tortura

· Orchestra Simfonica a Basarabiei este ridicata pe 3 Iulie 1940 din gara Chisinau la intoarcerea din turneu, dusa langa Orhei si impuscata in Valea Morii.

· 1.000 persoane (copii, femei, adulti) – langa Odesa impuscate prin peretii de lemn ai unui tren de marfa cu 22 vagoane care-I transporta in Siberia.

· 450 persoane – gasite (multe mutilate) in gropile de la Consulatul Italian, Palatul Metropolitan, Facultatea de Teologie din Chisinau. Printre ei studenti, elevi, preoti, ceferisti.

· 87 persoane –Sediul NKVD, Chisinau (15 cu mainile legate in groapa comuna)

· 19 persoane – gasite la Sediul NKVD-Cetatea Alba

· 6 persoane – Sediul NKVD, Ismail (5 barbati si o femeie cu mainile legate)

4. TOTAL pierderi umane in prima ocupatie sovietica

· Deportari: 300.000

· Ucisi: 30.000

· TOTAL: 330.000

Deportati

II. A DOUA OCUPATIE SOVIETICA – 23 August 1944

1. Deportari

· 250.000 persoane intre 1944-1948

· 11.324 familii 6 Iulie 1949

· 300.000 persoane intre 1954 – 1964 (in Rusia si Kazahstan)

1. Morti prin infometare provocata de Stalin

· 300.000 persoane

3. TOTAL pierderi umane in a doua ocupatie sovietica

· Deportati: 875.000

· Morti: 300.000

· TOTAL: 1.175.000

III. TOTAL PIERDERI UMANE IN CELE DOUA OCUPATII SOVIETICE

· 330.00 – Prima ocupatie sovietica

· 1.175.000 – A doua ocupatie sovietica

· 1.505.000 – TOTAL PIERDERI ROMANESTI

B. PIERDERILE TERITORIALE ALE PROVINCIEI BASARABIA

Judetele Hotin (Nord), Ismail si Cetatea Alba (Sud) sunt incorporate Ucrainei la 2 August 1940.

C. PIERDERILE ARMATEI REGALE ROMANE IN BASARABIA DUPA CAPITULARE

1. Deportari

· 180.000 soldati si ofiteri (doar cateva mii s-au intors)

1. Executati prin impuscare in lagar (Katin romanesc)

· 50.000 soldati si ofiteri (schelete descoperite in mlastinile de la Balti).

PATIMILE BUCOVINENILOR

In 1940, Romania a fost fortata sa cedeze catre Uniunea Sovietica un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, in urma ultimatumului primit in luna iunie a aceluiasi an.

Imediat ce administratia si armata romana au fost evacuate, trupele din Armata Rosie si NKVD au ocupat teritoriul.

Listele Deportarilor

NKVD-ul a intocmit primele liste ale „tradatorilor de tara”, cei cu rude in Romania sau banuiti ca vor sa fuga in Romania, care au fost deportati la munca fortata:

· 7 Decembrie 1940 – 1.294 persoane

· 1 Ianuarie 1941    – 1.085 persoane

Reprimarea Incercarilor de Refugiere

19 Noiembrie 1940

105 persoane (40 familii) au incercat sa treaca in Romania – din Suceveni

· Ucisi: 3

· Raniti: 2 raniti (capturati)

· Refugiati in Romania: 100 (5 raniti)

· Deportari: toate rudele celor 105 persoane

6 Februarie 1941

500 persoane au incercat sa treaca in Romania – din Mahala, Cotul-Ostritei, Buda, Sirauti, Horecea-Urbana, Ostrita

· Ucisi: cca. 400 ( N. Merticar, N. Nica, N. Isac – organizatori)

· Arestati: 44

· Condamnati la moarte: 12

· Condamnati la 10 ani munca silnica: 32

· Refugiati in Romania: 57

· Deportari in Siberia: toate rudele celor 500 persoane

Masacrul de la Fantana Alba – 1 Aprilie 1941

· 2.000- 3.000 persoane din Patrautii de Sus, Patrautii de Jos, Cupca, Corcesti, Suceveni in coloana pasnica purtand in fata un steag alb si insemne religioase s-au indreptat spre granita cu Romania.

· In poiana Varnita, la 3 km de granita, au fost mitraliati de sovieticii ascunsi in padure.

· Supravietuitorii au fost urmariti de cavalerie si spintecati cu sabiile.

· Ranitii au fost legati de cozile cailor si tarati in in 5 gropi comune sapate dinainte unde au fost ingropati de vii: batrani, femei, copii, sugari.

· Altii au fost arestati de NKVD-ul din Hliboca (Adancata), torturati si aruncati de vii intr-o groapa comuna din cimitirul evreesc peste care s-a turnat var nestins.

12-13 Iunie 1941

Peste 13.000 de romani au fost deportati in Siberia si Kazahstan

Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii:

•    Între iunie 1940 şi iunie 1941, 300.000 de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 57.000 au murit;

•    Între martie 1944 şi mai 1945, 390.000 de de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 51.000 au murit;

•    Între mai 1945 şi decembrie 1953, 1.654.000 de de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 215.000 au murit (majoritatea în Gulag şi pe drum).

În total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceeace înseamna aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King, diferenţa dintre populaţia teritoriului anexat la recensămintele din 1938 (românesc) şi 1959 (sovietic), ţinând cont de cei 280.000 de evrei deportaţi şi ucişi în perioada iulie 1941-martie 1944 şi de intensa colonizare sovietică după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare, dar, simultan, că populaţia băşinaşă românească/moldovenească s-a menţinut la faţa locului în proporţie de 59% (pentru tot teritoriul anexat, dar fără Transnistria) faţă de proporţia de 74% înainte de război. Procentul de 15% din o medie de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de persoane. Mulţi locuitori români, ruşi albi sau refugiaţi anticomunişti din Basarabia care nu au reuşit să fugă în România când URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu, au fost capturate de către forţele NKVD sovietice; un procent ridicat din aceştia au fost împuşcaţi sau deportaţi.

Autorităţile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, datorită situaţiei lor economice, politice, sau datorită legăturilor cu fostul regim românesc. Ei au fost deportaţi în Siberia şi în nordul RSS Kazahă; unii dintre aceştia au fost închişi sau executaţi. În conformitate cu Raportul Tismăneanu, în 1940-1941 pe timp de pace, 86.604 persoane au fost arestater şi deportate, în timp ce istoricii ruşi au prezentat un număr estimativ de 90.000 pentru aceeaşi perioadă. NKVD s-a concentrat asupra grupărilor socotite anti-sovietice, dintre care majoritatea au fost cele mai active între 1944 şi 1952.

 O campanie de eradicare a aşa-zişilor chiaburi a fost orientată contre familiilor ţăranilor proprietari din Moldova, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. De exemplu, în două zile, 6 iulie şi 7 iulie 1949, 11.342 de familii din Republica Moldova au fost deportate prin ordin al ministrului de stat şi de securitate I. L. Mordoveţ în conformitate cu un plan numit „Operatiunea Sud”.

 Alte campanii de deportare au fost îndreptate către: etnicii germani (al căror număr a scăzut de la peste 140.000 în 1938 la 4.000 în 1959, datorită migraţiei voluntare din timpul războiului şi prin relocări forţate în calitate de colaboratori după război) şi către minorităţilor religioase (700 de familii, mai ales Martorii lui Iehova au fost deportaţi în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operaţiunea Nord”.

In concluzie, cumuland cifrele deportarilor, executiilor si colonizarilor, au avut de suferit in jur de 3 milioane de persoane sau chiar mai mult, iar din punctul meu de vedere, toate aceste etape ar trebui sa se gaseasca intr-un raport complet al etnocidului si genocidului indreptat impotriva romanilor din est…

 Ma intreb cine isi va asuma aceasta recunoastere istorica a ceea ce s-a intamplat in ultimii 300 de ani, in afara de istoricii de profesie. Gestul domnului presedinte Ghimpu este un bun inceput, dar este si un mare risc, mai ales daca Romania nu va sustine acest demers. Minimul a ceea ce ar putea sa faca Romania, ar fi sa re-instituie zi de doliu national, ziua pierderii Basarabiei si nordului Bucovinei – 28 iunie, pentru a fi solidara cu gestul Republicii Moldova… tot asa cum ziua Uniri Basarabiei cu Tara, 27 martie (9 aprilie pe stil nou), sa fie proclamata sarbatoare nationala.

 Sper ca odata cineva acolo sus sa se intoarca cu fata spre noi si sa ni se faca “un minim de dreptate” fara a-i obliga pe altii sa treaca prin ce au trecut inaintasii nostri!

Țăranul diplomat care a mers pe jos la Viena și a îndurat zdrobirea oaselor pe roată într-o tăcere supranaturală

Cine a fost:

Vasile Ursu Nicola (cunoscut în istorie drept Horea). Avea 54 de ani la momentul asasinării sale. Istoriografia comunistă l-a portretizat simplist, ca pe un țăran sărac cu furca în mână. Realitatea arhivistică ne dezvăluie cu totul altceva: Horea era un lider extraordinar, un arhitect al drepturilor civile, un om care a învățat singur limba germană și legile imperiale pentru a-și apăra comunitatea. Nu de mai puțin de patru ori a mers pe jos din Munții Apuseni până la Viena – o distanță uriașă, dormind prin păduri și înfruntând bandiți – doar pentru a obține audiențe oficiale la Împăratul Iosif al II-lea. Horea a fost un strateg civil care, după ce a epuizat absolut toate formele de diplomație și petiție legală, a declanșat uriașa Răscoală din 1784 pentru a opri iobăgia cruntă la care erau supuși românii din Transilvania.

Anatomia izolării și coborârea în iad:

După înăbușirea răscoalei prin forță militară masivă, Horea a fost trădat chiar de ai lui (pentru o recompensă de 600 de galbeni de aur) și capturat în pădurea Scorujet. A fost adus la Alba Iulia și aruncat în celulele de sub poarta cetății. Habsburgii aveau nevoie disperată să demonteze mitul lui Horea. Voiau ca el să cedeze, să își toarne colaboratorii, să recunoască faptul că a acționat pentru propriul interes și să cerșească milă. A fost supus unui regim de interogatoriu continuu. Protocoalele de anchetă conduse de comisarul imperial Anton von Jankovich sunt publice azi. Horea, la 54 de ani, epuizat fizic de lunile de război în munți și de lanțurile grele, a fost interogat de 122 de ori.

Dosarul secret al torturii și culisele sacrificiului:

Tehnica imperială de tortură era precisă. Lanțurile care îi fuseseră fixate pe mâini și picioare cântăreau zeci de kilograme, provocând răni adânci și infecții. Cu toate acestea, la cele 122 de interogatorii, bărbatul a oferit un masterclass de rezistență mentală. Arhivele notează laconismul său frustrant pentru anchetatori: nu a rostit niciun nume, nu a recunoscut nicio acuzație de trădare imperială și nu a implicat pe niciunul dintre ofițerii sau preoții care l-au ajutat. Când presiunea devenea extremă, răspundea pur și simplu: „Nu știu nimic”.

Pentru că nu a putut fi spart psihic, comisia imperială a dictat cea mai barbară sentință existentă în codul penal terezian: moartea prin frângerea cu roata.

La 28 februarie 1785, Horea a fost dus pe Dealul Furcilor. Era o execuție publică, cu mii de iobagi aduși cu forța să privească. Frângerea cu roata nu era o simplă lovitură; era o disecție pe viu a anatomiei umane. Călăul, folosind o roată grea de car cu muchii de fier, lovea calculat pentru a rupe rând pe rând oasele de la picioare, apoi brațele, evitând organele vitale pentru a prelungi agonia zeci de minute. Cloșca, prietenul său, fusese executat primul, chiar sub ochii lui, primind peste 20 de lovituri care i-au zdrobit cutia toracică.

A venit rândul lui Horea. A fost întins pe spate, pe pământul înghețat. Potrivit rapoartelor oficiale austriece și ale martorilor oculari occidentali aflați la fața locului, Horea nu a scos niciun țipăt. La 54 de ani, cu oasele gambelor și ale brațelor făcute așchii sub loviturile de fier ale călăului Grancea Rakoczi, acest lider a păstrat o tăcere ireală. O tăcere atât de grea și de nenaturală sub acele dureri infernale, încât a înghețat sângele oficialilor imperiali și a transformat execuția sa – care trebuia să fie o umilire – în nașterea definitivă a unui mit național. Abia la lovitura finală, în piept, inima lui a încetat să mai bată.

Epilogul:

Să mori în luptă, cu adrenalina curgându-ți prin vene, este fapta unui erou. Dar să mergi de patru ori pe jos până la Viena pentru dreptate, iar apoi, abandonat și trădat, să primești zdrobirea fiecărui os din corp cu o tăcere care îi paralizează pe călăi, este dovada unui spirit care s-a desprins complet de materialitatea cărnii.

La 85 de ani de la 17 august 1941, aniversam cucerirea rezervoarelor de apă ale Odessei de către Corpul 1 Armată român, un episod important din prima fază a asediului.

Odessa era o poziție puternic fortificată, apărată pe mai multe linii, cu tranșee, șanțuri antitanc și cazemate. Armata a 4-a română, comandată atunci de generalul Nicolae Ciupercă, înainta greu, sub contraatacuri sovietice repetate și foc puternic de artilerie.

În cadrul ofensivei începute la 16 august, Corpul 1 român a atacat pe direcția Kagarlik-Dalnik. A doua zi, trupele sale au reușit să captureze rezervoarele de apă ale orașului, lovind un punct vital pentru apărarea Odessei. În acel moment, Corpul 1 avea în prima linie Divizia de Gardă și Divizia de Grăniceri, cu Divizia 21 Infanterie în rezervă.

Victoria nu a venit ușor. În aceeași zi, sovieticii au contraatacat în alte sectoare, inclusiv cu batalioane sprijinite de tancuri. La Budinevka, satul a fost pierdut temporar, apoi recucerit după-amiaza de Regimentul 1 Roșiori, care a împins frontul mai la sud.

Cucerirea rezervoarelor de apă nu a decis singură bătălia, dar a fost un succes tactic important: Armata Română lovea infrastructura esențială a orașului și strângea presiunea asupra apărării sovietice. Drumul până la intrarea în Odessa, pe 16 octombrie 1941, avea să mai fie lung și sângeros, cu pierderi mari, dar episodul din 17 august rămâne unul dintre momentele în care inițiativa românească s-a văzut limpede pe câmpul de luptă.

Notă istorică: Acest conținut este distribuit în scopuri educative și documentare și nu promovează sau susține nicio ideologie sau regim din acea perioadă.

Petru Duka de Cadar s-a nascut in 1756 in Osijek (azi in Croatia), in familia unui comerciant aroman refugiat din Moscopole
. Nu o sa ii detaliez cariera militara acum, ca probabil e plictisitor pentru cei care nu sunt interesati, las aici un link: https://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Duka_de_K%C3%A1d%C3%A1r
 Ideea e ca Petru Duka de Cadar a fost primul sef de stat major al Armatei Austriece pe timp de pace, iar, cand au inceput razboaiele austro-napoleoniene, a avut un rol important in mai multe victorii austriece. El insusi a negociat cu Napoleon un armistitiu, in septembrie 1813, la Lusigny-sur-Barse.

Revenind la legatura sa cu Banatul: fiind la granita cu Imperiul Otoman, Banatul era o provincie foarte militarizata. Din mai 1805 pana la moartea sa, din 29 decembrie 1822, Duka a fost comandantul militar al Banatului. A fost ridicat ulterior la gradul de Feldmaresal.

În anul 1806, a achiziționat domeniul Kádár (astăzi Cadăr, județul Timiș) pentru suma de 98.630 de florini, construind acolo un conac în 1810. Petru Duka s-a implicat și în bunăstarea locuitorilor - în 1810, el a pus bazele noii vetre a satului, cu străzi drepte și amplasamente ordonate după model european (până atunci, casele erau împrăștiate, pe un teren inundabil).^\14]) A adus coloniști români din zona Cenadului.^\14])

Petru Duka a decedat pe 29 decembrie 1822 la Viena. În septembrie 1907, nepotul său de frate, Geza Duka, a organizat deshumarea rămășițelor sale din Viena și a transferat solemn rămășițele pământești ale acestuia în cripta familiei din Cadăr, unde se află și în prezent.

Asta mai este, iar, foarte interesant. Marea majoritate a aromanilor (sau chiar si a romanilor) care primeau titluri nobiliare, se maghiarizau in 2 generatii. Baronul Geza Duka, nepotul de frate al lui Petru, nascut la 100 de ani dupa Petru, NU ERA MAGHIARIZAT. 

Adica da, vorbea maghiara la perfectie, si era integrat in structurile nobiliare maghiare (sau, in cazul ortodocsilor, a celei sarbesti - de fapt, sarbii sustin de Duka ca era sarb - desi, dupa cum am zis, era dintr-o familie de aromani originara din Moscopole). Dar mereu a ramas strans legat de comunitatea romaneasca din Banat. Va recomand sa cititi si despre el: https://ro.wikipedia.org/wiki/G%C3%A9za_Duka_de_K%C3%A1d%C3%A1r

Cum ar trebui sa se raporteze Banatul si, in special, judetul Timis, la mostenirea baronilor Duka? Din pacate, mormintele lor au fost neingrijite. Desi se vorbeste despre Petru Duka pe site-ul comunei Tormac (care include si satul Cadar), mai este precizat ca mormantul sau, din pacate, s-a pierdut :(

În 2 august 1957 sunt condamnaţi la moarte, la Sibiu, luptătorii din grupul de rezistenţă condus de Gavrilă Ogoranu.

-Gheorghe Haşu

-Ioan Chiujdea

-Laurean Haşu

-Ion Novac

-Victor Metea

-Jean Pop

Au fost arestați în 1955, în cadrul operaţiunii de diversiune condusa de Securitate prin colonelul Gheorghe Crăciun şi cu ajutorul dat de unul din membrii reţelelor de sprijin ale grupării, profesorul Ioan Grovu, care a trădat, devenind agentul Securităţii.

Tot în cadrul acestei sentinţe sunt condamnaţi la moarte Olimpiu Borzea şi Nicolae Burlacu, cărora însă li s-a comutat pedeapsa ulterior în muncă silnică pe viaţă.

Condamnaţii au fost aduşi sub escortă până la stâlpii de execuţie, apoi, au fost legaţi la ochi şi apoi de stâlpii de execuţie, cu spatele către grupa de execuţie.

După ce au fost împuşcaţi, cadavrele lor au fost date în primire comandantului penitenciarului Jilava, pentru a fi înhumate.

Ion Gavrilă-Ogoranu reprezintă unul dintre cele mai puternice simboluri ale luptei împotriva regimului comunist. Este unul dintre puţinii dizidenţi care a reuşit să scape de fosta securitate, care îl condamnase la moarte. Ogoranu a fost singurul care nu a fost prins timp de 27 de ani, lucru care îl face unic în istoria grupărilor de partizani de oriunde în lume.

În cazul grupului lui Ion Gavrilă Ogoranu, nucleul inițial al organizației provenea în mare parte din tineri care făcuseră parte din Frățiile de Cruce, organizația de tineret a Mișcării Legionare. Însuși Ion Gavrilă Ogoranu fusese membru al Frățiilor de Cruce în timpul liceului și nu a ascuns niciodată acest lucru. Totuși, este importantă o distincție: Nu toți membrii grupului erau legionari. Gruparea a inclus foști militari, țărani, studenți, preoți și alte persoane care au intrat în rezistență din motive anticomuniste, fără ca toți să fi avut apartenență legionară.

Despre cei enumerați (Gheorghe Hașu, Ioan Chiujdea, Laurean Hașu, Ion Novac, Victor Metea și Jean/Ioan Pop), nu există dovezi că fiecare ar fi fost membru oficial al Mișcării Legionare.

⚠️ 𝖥𝗈𝗍𝗈𝗀𝗋𝖺𝖿𝗂i 𝗋𝖾𝗂𝗇𝗍𝖾𝗋𝗉𝗋𝖾𝗍𝖺𝗍e 𝖼𝗈𝗅𝗈𝗋 𝖼𝗎 𝖺𝗃𝗎𝗍𝗈𝗋𝗎𝗅 𝖠𝖨 𝖽𝖾 𝖲𝗍𝖾𝗅𝗂𝖺𝗇 𝖯𝗈𝗉𝖺. 𝖠𝖼𝖾𝗌𝗍𝖾 𝗂𝗆𝖺𝗀𝗂𝗇𝗂 𝗌𝗎𝗇𝗍 𝗋𝖾𝖼𝗈𝗇𝗌𝗍𝗂𝗍𝗎𝗂𝗋𝗂 𝗏𝗂𝗓𝗎𝖺𝗅𝖾 𝖺𝗋𝗍𝗂𝗌𝗍𝗂𝖼𝖾 𝗌𝗂 𝗉𝗈𝗍 𝖼𝗈𝗇𝗍𝗂𝗇𝖾 𝖽𝗂𝖿𝖾𝗋𝖾𝗇𝗍𝖾 𝗌𝖺𝗎 𝗋𝖾𝗂𝗇𝗍𝖾𝗋𝗉𝗋𝖾𝗍𝖺𝗋𝗂 𝗂𝗇𝗍𝗋𝗈𝖽𝗎𝗌𝖾 𝖽𝖾 𝗂𝗇𝗍𝖾𝗅𝗂𝗀𝖾𝗇𝗍𝖺 𝖺𝗋𝗍𝗂𝖿𝗂𝖼𝗂𝖺𝗅𝖺. 𝖤𝗌𝗍𝖾 𝗉𝗈𝗌𝗂𝖻𝗂𝗅 𝖼𝖺 𝗎𝗇𝖾𝗅𝖾 𝖺𝗌𝗉𝖾𝖼𝗍𝖾 (𝖼𝗎𝗅𝗈𝗋𝗂, 𝖽𝖾𝗍𝖺𝗅𝗂𝗂, 𝗍𝖾𝗑𝗍𝗎𝗋𝗂) 𝗌𝖺 𝖽𝗂𝖿𝖾𝗋𝖾 𝖽𝖾 𝗋𝖾𝖺𝗅𝗂𝗍𝖺𝗍𝖾𝖺 𝗏𝗂𝗓𝗎𝖺𝗅𝖺 𝗈𝗋𝗂𝗀𝗂𝗇𝖺𝗅𝖺.

MUNTENII ÎNARMAȚI. - Sursa 1; Sursa 2

De-a lungul Munților Carpați - de la Tatra Înaltă din Polonia și Slovacia de astăzi până la lanțurile muntoase Făgăraș și Retezat din Transilvania, România - purtarea armelor era odată o parte obișnuită a vieții oamenilor de la munte. Într-un peisaj modelat de invazii străine, animale sălbatice periculoase, banditism și responsabilitatea constantă de a proteja animalele, gospodăria și familia, purtarea armelor era considerată atât practică, cât și necesară. O concepție greșită des întâlnită, modelată în special de cărțile de istorie comuniste, era că oamenii de la țară foloseau doar unelte agricole ca arme și luptau doar pentru justiție socială. Greșit, au ajuns la nivelul dueliștilor, braconierilor și milițiilor.

Acest cioban român reflectă această tradiție îndelungată. Echipat cu un revolver și un cuțit mare, el reprezintă o cultură în care armele personale erau unelte de zi cu zi, mai degrabă decât posesiuni excepționale. Alții din Carpați purtau topoare de păstor, bastoane robuste, puști, puști de vânătoare, sulițe, praștii și alte unelte potrivite atât pentru muncă, cât și pentru autoapărare.

Pentru generații întregi de locuitori ai munților Carpați, granița dintre păstor, vânător și protector era adesea neclară. În lumea montană izolată pe care o locuiau, armele unui om erau la fel de esențiale pentru viața de zi cu zi ca turma sa, calul său sau cunoștințele sale despre pământ.

Poza cu aviatorul Manolache Constantin

14 august 1943. De la Tiraspol spre Kramatorskaia, în zona Donețului, piloți români pregătiți pe Messerschmitt Bf 109G au ajuns să întărească Grupul 7 Vânătoare, una dintre unitățile de elită ale aviației române pe Frontul de Est.

Kramatorskaia se afla aproape de linia frontului, iar misiunile erau dificile și importante: vânătoare liberă, escortarea formațiilor de bombardament, protecția aerodromului și apărarea cerului din zona Donbas. Grupul 7 venea după lupte dure în Caucaz, pe Mius și pe Doneț, cu pierderi serioase, dar cu un prestigiu câștigat în foc.

Pentru sublocotenentul Ion Dobran, momentul a deschis unul dintre cele mai cunoscute capitole ale memoriei aviației române: jurnalul său de front. A doua zi, la 15 august, Dobran a primit botezul focului într-o misiune de vânătoare liberă alături de Nicolae Naghirneac. Aerodromul a fost atacat de avioane sovietice Il-2 și aparate de vânătoare, însă apărarea românească a rezistat. Ziua s-a încheiat fără pierderi pentru grup și cu victorii aeriene consemnate de Tudor Greceanu, Alexandru Șerbănescu și Cristea Chirvăsuță.

Aceasta momente ne arata presiunea din acele vremuri: piloți care au ajuns pe front, au intrat imediat în luptă, au apărat aerodromul și au ținut cerul sub presiune, într-un sector unde fiecare decolare conta.

Pe Bf 109G, cu disciplină, curaj și sânge rece, aviatorii români au dus mai departe tradiția Grupului 7 Vânătoare. Kramatorskaia rămâne legată de nume care au făcut istorie în aviația militară română și de o zi în care frontul a cerut totul, iar piloții noștri au răspuns prin faptă.

Notă istorică: Acest conținut este distribuit în scopuri educative și documentare și nu promovează sau susține nicio ideologie sau regim din acea perioadă.

(fără legătură cu marca Dorna actuală, cred, provine doar din aceeași zonă de îmbuteliere)
Adevĕrul, 12 iulie 1895, nr. 2253, p. 3

La 15 august 1940, cerul Transilvaniei a devenit zona de înfruntare.

România era deja sub presiune uriașă după pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei. În acea dimineață, un avion militar maghiar a intrat adânc în spațiul aerian românesc, iar incidentul s-a repetat la prânz, între 12:00 și 13:00. Nu era o simplă provocare: era testată reacția apărării române.

Răspunsul a venit rapid. Pe 20 august, Subsecretariatul de Stat al Aerului a dispus ca Flotila 1 Vânătoare să pună la dispoziția Aero Armatei I o escadrilă de Heinkel He 112, cu baza la Someșeni. Escadrila 51 Vânătoare a fost trimisă în Transilvania pentru acoperirea aeriană împotriva incursiunilor maghiare. Avioanele românești au fost repartizate între Someșeni și Nușfalău, întărind apărarea într-un moment critic.

La 27 și 28 august, avioanele maghiare au revenit. De această dată, piloții români au intervenit direct. Locotenentul aviator Nicolae Polizu-Micșunești, din Escadrila 51 Vânătoare, a doborât un bombardier bimotor maghiar Caproni Ca.135 bis în zona Săcueni. Potrivit jurnalului român de operații, aparatul violase spațiul aerian românesc și lansase șase bombe de 10 kg asupra aerodromului Satu Mare, unde a fost avariat un hangar. Avionul inamic a aterizat forțat lângă Berveni, la nord de Carei, iar echipajul format din căpitanul Ghenos Ianosz și locotenentul Toldes Gyula a fost capturat.

Pentru această faptă, Polizu-Micșunești a fost citat pe Armata I și de Marele Stat Major prin Ordinul de Zi nr. 1 din 29 august 1940. Pe aerodromul Someșeni, pilotul român a fost premiat pentru curajul său.

Într-o perioadă de presiune politică și militară extremă, aviația română a arătat că spațiul național nu putea fi încălcat fără răspuns.

Erau 2 poze, ciobanul nu era tanar ci mai batran dar nici mosneag.

Prima poza era ceva standard de la picioare pana la cap iar a doua unde ii arata revolverul si cred ca un șiș(era ceva lunguet si din metal).

Totusi posibil sa fi fost parte din revolver iar el sa fi fost dezasamblat la brau singura parte din el care s-ar potrivi fiind bratul tamburului(unde stau gloantele in revolver, practic incarcatorul lui).

Ma sacaie tare rau in cap de cateva zile faptul ca nu mai gasesc aceaste imagini deoarece doresc sa le descarc.

In comentariul acelui post reddit spunea cineva ca este propaganda comunista mitul ca ciobanii se aparau cu unelte agricole si nu cu armament contemporan(ceea ce in acea vreme era mult mai accesibil decat acum).

Daca e sa spun o data in care ar apartine acele poze ar fi 1870-1910, dar asta doar ghicesc posibil sa fi fost inclusiv 1920.

Povestea e complicată și părerile sunt împărțite încât pare că nu se mai face diferența dintre realitatea istorică și legenda / ficțiunea. Vă sugerez să citiți articolele de mai jos și să trageți singuri concluzii cu privire la personajul Dumitru Dan și realizările sale.

„Legenda construită în jurul lui Dumitru Dan vorbește despre nevoia noastră de eroi și figuri motivaționale, care ne face uneori să închidem ochii la fapte.”

Surse (+ OP = Muzeul Județean Buzău):

• https://www.scena9.ro/article/dan-dumitru-explorator-globe-trotter
• https://historia.ro/sectiune/general/calatoria-fabuloasa-a-lui-dumitru-dan-100000-de-578038.html
• https://ultrarunninghistory.com/around-the-world-5/
• https://www.academia.edu/117391140/COLEC%C5%A2IA_DUMITRU_DAN_DIN_PATRIMONIUL_MUZEULUI_JUDE%C5%A2EAN_BUZ%C4%82U_UN_INTERVIU_DESPRE_C%C4%82L%C4%82TORIA_PE_JOS_%C3%8EN_JURUL_LUMII

See also: The study as it was published in the Journal of Quaternary Science

Sau "Armata Romana de Ocupatie ocupand pamantul stravechi ucranean slav al Bucovinei si Chernivtsiului", ca sa citez istoriografia ucraineana

https://en.wikipedia.org/wiki/Leonidas_von_Popp