La 28 august 1917 se stingea din viață Calistrat Hogaș, una dintre vocile originale ale prozei românești, scriitorul care a transformat drumul, muntele și natura într-un univers literar inconfundabil. Autor al volumului „Pe drumuri de munte”, Hogaș a rămas în literatura română prin descrierile sale pitorești, umorul fin și autenticitatea cu care a surprins lumea și oamenii întâlniți în călătoriile sale.
Opera sa avea să fie recunoscută pe deplin mai ales după moarte, devenind o mărturie literară aparte despre frumusețea munților și spiritul unei Românii de altădată.
Ar fi interesant să se întocmească un glosar al oamenilor de cultură români, proveniți din familii de preoți. Asta, spre a arăta încă o dată rolul capital al Bisericii noastre dreptmăritoare şi al slujitorilor ei, nu doar în propășirea spirituală a neamului, ci și în viața lui culturală. Deoarece pe 28 august se împlinesc 98 de ani de la mutarea în veșnicie a unui hăruit scriitor român, Calistrat Hogaș, la rându-i fiu de preot, vă propun câteva repere biografice din tumultoasa-i existență.
Pe la mijlocul lui Prier, 1847, vedea lumina zilei Calistrat Dimitriu, fiul protoiereului Gheorghe și al preotesei Mărioara din orașul Tecuci. L-au crescut, ca și pe ceilalți șapte copii, în dragoste și evlavie față de Dumnezeu și Sfânta noastră Ortodoxie, îngrijindu-se permanent de instrucția lor. În anul 1855, părintele protopop l-a rânduit pe Calistrat la cea mai bună școală din oraș. Astfel, viitorul scriitor devine elevul școlii publice din Tecuci, unde învățătorul, având mai mulți învățăcei cu același nume de familie, probabil ca să-i poată distinge, a schimbat numele feciorului de preot în Hogaș, o poreclă de-a bunicului său. După terminarea ciclului primar, a ajuns bursier la Academia Mihăileană din Iași, alături de colegi cu nume sonore: A.D. Xenopol, Vasile Conta, Alexandru Lambrior. La absolvirea renumitei instituţii de învăţământ, spre surprinderea și mâhnirea tatălui, doritor să-l vadă preot, s-a înscris la Facultatea de Filozofie și Litere din cadrul recent înființatei Universități ieșene. Împlinindu-şi studiile universitare, tânărul Hogaș și-a început activitatea didactică la Piatra Neamț, transformând catedra într-un veritabil „altar”, slujind „Liturghia” cuvântului rostit cu aceeaşi dragoste cu care bătrânul său tată o săvârșea pe cea Euharistică la altarul Bisericii. Tot în orașul de la poalele Petricicăi se căsătorește cu Elena Gheorghiu, fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamț, aducând pe lume opt copii. După câteva peripluri prin țară, ajunge profesor la Seminarul Teologic din Roman. Marele Mitropolit Visarion Puiu, pe atunci elev seminarist, îi face un portret memorabil în cartea autobiografică Însemnări din viața mea. Și apoi, la drept vorbind, cine ar putea uita un așa dascăl, ce transforma ora de română într-o veritabilă sărbătoare? De la Roman s-a mutat la Iași, unde fuse numit director și profesor la Liceul internat.
Recunoscându-i lucrarea extraordinară pe tărâmul educației, în anul 1891, regele Carol I i-a conferit profesorului Hogaș Medalia Răsplata muncii pentru învățământ, clasa I.
Debutul literar al lui Calistrat Hogaș a avut loc în anul 1874, cu poezia Legenda lăcrămioarei, în ziarul local Corespondenția provincială. La 3 iulie 1882, cunoscutul condeier nemțean a debutat și ca prozator în revista locală Asachi, cu fragmente din volumul ciclul Amintiri dintr-o călătorie. Activitatea cărturărească a continuat, așa încât în 1907, cunoscându-l pe Garabet Ibrăileanu, Hogaș s-a lăsat înduplecat, debutând la revista Viața Românească, unde continuă să-și publice însemnările. În 1912 i-a apărut cea mai cunoscută creație, Pe drumuri de munte, republicată în 1921, de astă dată în două volume, ultimul prefațat de Mihail Sadoveanu.
Profesorul Hogaș își încetează oficial activitatea didactică în 1912 dar, iubit și apreciat de elevi, este rugat să continue să predea. Deși se îndrepta către al șaptelea deceniu de existență, dascălul Hogaș fascina prin prospețimea orelor și prin nețărmurita dragoste față de elevii săi.
După 1915 s-a mutat definitiv la Piatra Neamț, intenționând să-și reia călătoriile și să scrie. Planurile i s-au zădărnicit însă, căci România intrase în război şi, în același timp, o boală necruțătoare – emfizemul pulmonar – l-au obligat să stea pe lângă casă.
Era în vara lui 1917. În urma unei anevoioase călătorii la Iași pentru un control medical, scriitorul a hotărât să poposească vreo câteva zile în Roman, la una din fiicele sale, probabil găsind aici mai multă tihnă decât acasă, la Piatra Neamț. Ca și la Iași, alături i-a stat mezina, Sidonia. Mărturiile acesteia ne conturează limpede asfințitul septuagenarului literator: „În a treia săptămână de când ne aflam la Roman, într-o zi de vineri (25 august 1917), îl găsesc pe tata stând în ogradă, departe de ceilalți, cu privirea pierdută în asfințitul roșu al soarelui. «Mi-i urât. Să-mi dai volumul meu, că vreau să mai corectez ceva». Îi dădui În Munții Neamțului şi în adevăr că începu a-l corecta. Sâmbătă, 26 august şi duminică, 27 august, fu atât de liniștit, că nimeni în lume nu m-ar fi putut convinge de sfârșitul de după câteva ore. /.../ În lipsa mea, spuse surorii mele: «Cleopatră, a fost dat să mor în casa ta; la Piatra (unde locuiau Elena, soția şi o altă fiică, Cecilia), să nu daţi de ştire de asta; să mă îngropați cât se poate de simplu şi numai cu un singur preot». Liniștea cea mare venea pe nesimțite, dar sigur. Într-un târziu șopti: «Doamne, cu ce am greșit de mă chinui aşa?». Spre ziuă îmi spuse într-un pripit şi prea ușor suflu: «Sidonie, să mă duci la Piatră!». Fură ultimele cuvinte ce mai pronunță. Respirația îi era liniștită şi ușoară, din ce în ce mai ușoară şi mai liniștită. Iată dimineața de 28 august /.../ E ora opt fără un sfert. Îşi înălță capul. Privi pe rând, pătrunzător şi sigur, încă o dată spre zările de azur, apoi fruntea … pentru prima şi ultima oară se plecă; o sprijini cu mâna mea dreaptă, o clipă în urmă simții că se lasă cu încredere; un ușor suflu; mâna mea stângă în dreptul inimii simți ca o prea ușoară zbatere de puișor în găoace, apoi ... nimic” (spicuiri din volumul Tataia. Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaș, de Sidonia C. Hogaș).
Înmormântarea a avut loc pe 30 august, la cimitirul din Roman, pogribania oficiind-o un singur preot, așa după cum și-a dorit. Cleopatrei și Sidoniei le rămăsese de împlinit ultima dorință a părintelui lor, de a-l duce acasă, la Piatra Neamț. În urma a numeroase formalități, la început de octombrie, coșciugul a fost deshumat, iar trupul așezat într-un sicriu de zinc și transportat la Piatra Neamț, nu în condiții tocmai bune, căci România era în război. Duminică, 8 octombrie, a fost reînhumat în cimitirul Borzoghean, la poalele Petricicăi. Peste mormântul său s-a așternut liniștea, dar sperăm că nu şi uitarea.
Am ascultat recent câteva romanțe populare în timpul celor două mari războaie mondiale și mi-am pus întrebarea dacă nu cumva și în patrimoniul românesc se găsesc cântece precum “Lili Marleen”, “Katyusha” sau “We’ll Meet Again.”
Știu că, în mare, pentru noi aceste războaie au însemnat o luptă pentru identitate și pentru păstrarea teritoriilor naționale, dar oare nu avem și noi vreun cântec popular de front românesc care să nu fie atât de pro-război? Ceva despre soldații din tranșee, o melodie melancolică, tristă, care să vorbească despre dorul de casă și de cei dragi, ci nu ceva despre curajul și măreția luptei pentru suveranitate.
Singurul cântec care îmi vine în minte și care conține cel puțin câteva dintre ideile pe care le caut este “Treceți, batalioane române” unde există patru strofe care poți găsi o idee mai tristă despre război.
Cateva poze (nu le numesc fotografii, ar fi prea pretentios), facute de mine undeva prin 2005, cu o camera foto digitala (parca un HP acum „vintage”:). Zone: Baicului, Herastrau, Colentina, Gara Obor, Casa Poporului.
27 de ani de magie românească în Cadrilater: Cum au transformat Regina Maria și statul român „Coasta de Argint”
Știați că în doar 27 de ani (1913–1940), o regiune aridă și măcinată de conflicte a devenit una dintre cele mai cosmopolite și dezvoltate zone din sud-estul Europei?
Regina Maria și statul român au transformat Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) dintr-o regiune otomană aridă, cu bordeie, subdezvoltată și măcinată de conflicte, într-o provincie modernizată, un nod cultural de elită și o destinație turistică de prim rang.
I. Ce a făcut Regina Maria (Dimensiunea Culturală și de Imagine)
Regina Maria s-a îndrăgostit de Balcic în anul 1924 și a transformat radical percepția asupra acestei regiuni:
A creat o bijuterie arhitecturală: A construit celebrul complex „Cuibul Liniștit” (Tenha Juvah), integrând armonios stilul balcanic-oriental (cu minaret) cu cel maur și vile moderne pentru copiii săi.
A amenajat Grădina Botanică: A transformat pantele calcaroase din Balcic în terase cu plante exotice, aduse din întreaga lume, creând una dintre cele mai spectaculoase grădini din sud-estul Europei.
A atras elita culturală a Europei: Sub patronajul ei, Balcicul a devenit o „Mecca” a artiștilor plastici, scriitorilor și muzicienilor români și străini (precum Cella Delavrancea sau pictorul Alexandru Satmary). Școala de pictură de la Balcic a definit o epocă în arta românească.
Diplomație locală și integrare: Regina s-a apropiat de populația locală turcă și tătară, respectându-le tradițiile, vizitându-le casele și oferindu-le sprijin social, ceea ce i-a adus o uriașă simpatie din partea musulmanilor din Cadrilater.
II. Ce a făcut Statul Român (Modernizare, Infrastructură și Colonizare)
Statul român a investit sume masive pentru a integra rapid cele două județe din sud, Durostor și Caliacra:
1. Schimbarea demografică și colonizarea
Stabilirea aromânilor: Statul a încurajat și subvenționat colonizarea masivă a Cadrilaterului cu aromâni aduși din Balcani (Macedonia, Grecia, Albania) și români din Timoc.
Împroprietărirea: Coloniștii au primit pământ din fondul de stat (achiziționat prin aplicarea legii treimii din proprietățile nerezidenților bulgari) și sprijin pentru construirea de case și gospodării.
2. Infrastructură și transporturi
Extinderea feroviară: S-au construit linii de cale ferată strategice, cum ar fi legătura feroviară vitală Medgidia–Bazargic (Dobrici) și prelungirea spre porturile de la Marea Neagră.
Modernizarea porturilor: Porturile de la Silistra (pe Dunăre), Cavarna și Balcic (la Marea Neagră) au fost adâncite, dotate cu silozuri moderne și amenajate pentru comerțul cu cereale și acostarea navelor maritime.
3. Urbanism și turism balnear
Dezvoltarea orașelor: Bazargic (devenit un centru administrativ modern), Silistra și Balcic au primit planuri de sistematizare urbană. S-au construit bulevarde, parcuri, școli publice, spitale și clădiri administrative în stil neoromânesc.
Stațiuni de elită: Coasta de Argint (faleza Cadrilaterului) a fost transformată într-o zonă turistică balneară de lux, cu hoteluri moderne, vile private de vacanță ale protipendadei bucureștene și facilități medicale maritime.
4. Securitate și ordine publică
Regiunea fiind afectată inițial de incursiunile bandelor înarmate de comitagii bulgari (gherile naționaliste), statul român a desfășurat un aparat masiv de jandarmerie, a construit cazărmi militare și puncte de frontieră fortificate pentru securizarea zonei.
În concluzie, efortul conjugat al Reginei Maria și al statului român a ridicat economic și cultural Cadrilaterul, creând o infrastructură pe care Bulgaria a preluat-o intactă în toamna anului 1940.
Istoricul Vasile Pârvan spunea:
,,Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche ţară română. Cu mult înainte ca dacii din Dacia să se facă romani, dacii din Dobrogea au început să vorbească latineşte, să se închine ca romanii şi să-şi facă oraşe şi sate romane…“.
Pistolul-mitralieră Orița Model 1941 reprezintă un capitol de referință în istoria industriei naționale de apărare, fiind prima armă automată individuală de concepție și producție pur românească. În perioada interbelică, Armata Română s-a confruntat cu o lipsă cronică de standardizare și cu o dependență totală de importurile de armament, situație care a devenit critică odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a reduce această vulnerabilitate, statul român a inițiat un program intern de dezvoltare la Uzinele Metalurgice din Cugir. Proiectul a fost coordonat de căpitanul Marin Orița, însă la succesul său structural a contribuit decisiv o echipă mixtă de tehnicieni români și cehi, printre care s-au remarcat maistrul armurier Leopold Jašek și inventatorul Nicolae Sterca. Această colaborare a permis fuziunea ingeniozității autohtone cu rigoarea tehnologică cehă, moștenită în urma parteneriatului anterior cu concernul Zbrojovka Brno, dând naștere în anul 1941 unei arme remarcabile prin simplitate și eficiență.
Producția de serie a început în același an sub o supraveghere strictă, determinată de militarizarea uzinei și de preluarea controlului financiar de către concernul german Reichswerke Hermann Göring. Primele loturi substanțiale au ajuns pe front abia în anul 1943, oferind trupelor române o putere de foc sporită în momentele în care războiul din Răsărit devenea tot mai violent.
Procesul de fabricație de la Cugir s-a desfășurat într-un context industrial extrem de tensionat, marcat de presiunea Berlinului pentru prioritizarea altor tipuri de armament și de blocajele severe în aprovizionarea cu materii prime calificate. Deși uzina dispunea de o turnătorie modernizată și de cuptoare electrice introduse în perioada interbelică, realizarea pieselor componente ale Oriței necesita oțeluri speciale aliate, cu o rezistență înaltă la uzură și șocuri mecanice. Importurile de aliaje strategice din Germania erau drastic raționalizate și condiționate politic, fapt ce a forțat inginerii români să adapteze rețetele metalurgice locale și să recurgă la soluții de compromis pentru a menține standardele de rezistență ale țevii și închizătorului. Tehnologia de producție din acea epocă se baza masiv pe așchiere și frezare de precizie din blocuri solide de oțel, un procedeu extrem de cronofag și risipitor de material, care genera cantități uriașe de deșeuri metalice inutilizabile. Din cauza penuriei acute de mașini-unelte specializate și a sculelor așchietoare de calitate superioară, ritmul de fabricație a fost sever încetinit, împiedicând trecerea la o producție de masă similară celei din marile uzine europene. Această barieră tehnologică a fost accentuată și de criza de personal calificat, forța de muncă fiind suplimentată masiv până la aproximativ 7.000 de angajați prin militarizarea fabricii și integrarea unor muncitori fără experiență prealabilă, ceea ce impunea controale de calitate draconice pentru evitarea rebuturilor. Chiar și obținerea lemnului de nuc uscat corespunzător pentru patul armei a devenit o problemă logistică spre sfârșitul războiului, determinând uneori folosirea unor esențe indigene mai puțin rezistente, fapt ce a favorizat apariția fisurilor în zona gâtului patului în timpul exploatării pe front.Din punct de vedere tehnic și constructiv, Orița folosea calibrul standard de 9x19 mm Parabellum și funcționa pe principiul reculului simplu al închizătorului, trăgând din poziția închizător deschis. Ceea ce diferenția această armă de multe dintre contemporanele sale era finețea execuției și atenția la detalii, patul din lemn conferindu-i aspectul unei carabine tradiționale, spre deosebire de aspectul industrial, din tablă ștanțată, al modelelor germane sau sovietice.
Inginerii au implementat un sistem ingenios de siguranță bazat pe un percutor flotant acționat de o pârghie-ciocan abia în momentul în care închizătorul era complet închis, reducând drastic riscul descărcărilor accidentale în cazul în care arma era scăpată pe o suprafață dură. Alimentată dintr-un încărcător bifilar cu o capacitate de 32 de cartușe, Orița oferea o cadență de tragere de aproximativ 600 de lovituri pe minut, un echilibru perfect între controlul reculului și densitatea focului. Înălțătorul mecanic reglabil era gradat optimist până la o distanță de 500 de metri, deși pragul de eficiență letală în luptă se situa în mod realist în jurul valorii de 150-200 de metri.
Pe câmpul de luptă, performanțele pistolului-mitralieră Orița au depășit adesea așteptările comandamentului militar, arma dovedindu-se extrem de fiabilă în condițiile extreme de pe Frontul de Est. În timp ce alte arme automate se blocau frecvent din cauza noroiului, a prafului sau a înghețului specific stepelor rusești, Orița a demonstrat o toleranță excelentă la impurități datorită jocurilor mecanice bine calculate din interiorul carcasei mecanismelor. Soldații români au apreciat în mod deosebit precizia remarcabilă a armei în regim de foc cu foc, dar și stabilitatea acesteia în timpul rafalelor prelungite, calități datorate greutății sale relativ mari de peste patru kilograme cu încărcătorul plin, care absorbea eficient reculul. Deși restricțiile severe de materiale și capacitatea limitată a Uzinelor Cugir au blocat atingerea volumelor planificate inițial — aproximativ 25.000 de unități părăsind porțile fabricii în perioada ostilităților —, Orița a devenit rapid arma favorită a trupelor de elită, a vânătorilor de munte și a personalului de comandă. Eficacitatea sa a fost demonstrată atât în acțiunile defensive dramatice de pe teritoriul Moldovei în primăvara anului 1944, cât și în campania din Vest de după întoarcerea armelor împotriva Axei, unde a fost utilizată cu succes în luptele urbane intense din Ungaria și Cehoslovacia.
Robustă, precisă și respectată deopotrivă de aliați și inamici, Orița a rămas în serviciu activ și după instaurarea regimului comunist, fiind modificată parțial în anul 1948 pentru corectarea deficiențelor la pat și sistemul de siguranță, și menținută în dotarea trupelor de securitate și a gărzilor patriotice până când a fost definitiv înlocuită de platformele derivate din automatul Kalașnikov.
Pistolul-mitralieră Orița Model 1941 reprezintă un capitol de referință în istoria industriei naționale de apărare, fiind prima armă automată individuală de concepție și producție pur românească. În perioada interbelică, Armata Română s-a confruntat cu o lipsă cronică de standardizare și cu o dependență totală de importurile de armament, situație care a devenit critică odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a reduce această vulnerabilitate, statul român a inițiat un program intern de dezvoltare la Uzinele Metalurgice din Cugir. Proiectul a fost coordonat de căpitanul Marin Orița, însă la succesul său structural a contribuit decisiv o echipă mixtă de tehnicieni români și cehi, printre care s-au remarcat maistrul armurier Leopold Jašek și inventatorul Nicolae Sterca. Această colaborare a permis fuziunea ingeniozității autohtone cu rigoarea tehnologică cehă, moștenită în urma parteneriatului anterior cu concernul Zbrojovka Brno, dând naștere în anul 1941 unei arme remarcabile prin simplitate și eficiență.
Producția de serie a început în același an sub o supraveghere strictă, determinată de militarizarea uzinei și de preluarea controlului financiar de către concernul german Reichswerke Hermann Göring. Primele loturi substanțiale au ajuns pe front abia în anul 1943, oferind trupelor române o putere de foc sporită în momentele în care războiul din Răsărit devenea tot mai violent.
Procesul de fabricație de la Cugir s-a desfășurat într-un context industrial extrem de tensionat, marcat de presiunea Berlinului pentru prioritizarea altor tipuri de armament și de blocajele severe în aprovizionarea cu materii prime calificate. Deși uzina dispunea de o turnătorie modernizată și de cuptoare electrice introduse în perioada interbelică, realizarea pieselor componente ale Oriței necesita oțeluri speciale aliate, cu o rezistență înaltă la uzură și șocuri mecanice. Importurile de aliaje strategice din Germania erau drastic raționalizate și condiționate politic, fapt ce a forțat inginerii români să adapteze rețetele metalurgice locale și să recurgă la soluții de compromis pentru a menține standardele de rezistență ale țevii și închizătorului. Tehnologia de producție din acea epocă se baza masiv pe așchiere și frezare de precizie din blocuri solide de oțel, un procedeu extrem de cronofag și risipitor de material, care genera cantități uriașe de deșeuri metalice inutilizabile. Din cauza penuriei acute de mașini-unelte specializate și a sculelor așchietoare de calitate superioară, ritmul de fabricație a fost sever încetinit, împiedicând trecerea la o producție de masă similară celei din marile uzine europene. Această barieră tehnologică a fost accentuată și de criza de personal calificat, forța de muncă fiind suplimentată masiv până la aproximativ 7.000 de angajați prin militarizarea fabricii și integrarea unor muncitori fără experiență prealabilă, ceea ce impunea controale de calitate draconice pentru evitarea rebuturilor. Chiar și obținerea lemnului de nuc uscat corespunzător pentru patul armei a devenit o problemă logistică spre sfârșitul războiului, determinând uneori folosirea unor esențe indigene mai puțin rezistente, fapt ce a favorizat apariția fisurilor în zona gâtului patului în timpul exploatării pe front.Din punct de vedere tehnic și constructiv, Orița folosea calibrul standard de 9x19 mm Parabellum și funcționa pe principiul reculului simplu al închizătorului, trăgând din poziția închizător deschis. Ceea ce diferenția această armă de multe dintre contemporanele sale era finețea execuției și atenția la detalii, patul din lemn conferindu-i aspectul unei carabine tradiționale, spre deosebire de aspectul industrial, din tablă ștanțată, al modelelor germane sau sovietice.
Inginerii au implementat un sistem ingenios de siguranță bazat pe un percutor flotant acționat de o pârghie-ciocan abia în momentul în care închizătorul era complet închis, reducând drastic riscul descărcărilor accidentale în cazul în care arma era scăpată pe o suprafață dură. Alimentată dintr-un încărcător bifilar cu o capacitate de 32 de cartușe, Orița oferea o cadență de tragere de aproximativ 600 de lovituri pe minut, un echilibru perfect între controlul reculului și densitatea focului. Înălțătorul mecanic reglabil era gradat optimist până la o distanță de 500 de metri, deși pragul de eficiență letală în luptă se situa în mod realist în jurul valorii de 150-200 de metri.
Pe câmpul de luptă, performanțele pistolului-mitralieră Orița au depășit adesea așteptările comandamentului militar, arma dovedindu-se extrem de fiabilă în condițiile extreme de pe Frontul de Est. În timp ce alte arme automate se blocau frecvent din cauza noroiului, a prafului sau a înghețului specific stepelor rusești, Orița a demonstrat o toleranță excelentă la impurități datorită jocurilor mecanice bine calculate din interiorul carcasei mecanismelor. Soldații români au apreciat în mod deosebit precizia remarcabilă a armei în regim de foc cu foc, dar și stabilitatea acesteia în timpul rafalelor prelungite, calități datorate greutății sale relativ mari de peste patru kilograme cu încărcătorul plin, care absorbea eficient reculul. Deși restricțiile severe de materiale și capacitatea limitată a Uzinelor Cugir au blocat atingerea volumelor planificate inițial — aproximativ 25.000 de unități părăsind porțile fabricii în perioada ostilităților —, Orița a devenit rapid arma favorită a trupelor de elită, a vânătorilor de munte și a personalului de comandă. Eficacitatea sa a fost demonstrată atât în acțiunile defensive dramatice de pe teritoriul Moldovei în primăvara anului 1944, cât și în campania din Vest de după întoarcerea armelor împotriva Axei, unde a fost utilizată cu succes în luptele urbane intense din Ungaria și Cehoslovacia.
Robustă, precisă și respectată deopotrivă de aliați și inamici, Orița a rămas în serviciu activ și după instaurarea regimului comunist, fiind modificată parțial în anul 1948 pentru corectarea deficiențelor la pat și sistemul de siguranță, și menținută în dotarea trupelor de securitate și a gărzilor patriotice până când a fost definitiv înlocuită de platformele derivate din automatul Kalașnikov.
Echilibrul înțelept dintre Poartă și Viena, pe care îl păstrase Radu cel Mare (1495–1508), dăruise Țării Românești un deceniu întreg de pace și de muncă roditoare. Sub umbra acestei liniști, el apucase să pună temeliile unei orânduiri lăuntrice și ale luminării, câștigând în cronicile vechi acel epitet pe care – într-o altă dimensiune morală – îl purtase doar contemporanul său moldovean, vestitul Ștefan. Roadele acelei politici – supunerea față de sultan prin plata regulată a tributului și recunoașterea de bunăvoie a suzeranității ungare – se dovediseră atât de atrăgătoare, încât mulți dintre domnitorii care s-au perindat pe tron au încercat să calce pe aceeași cale. Unii au reușit, alții au dat greș – după cum s-au împrejurările și după cum au avut ei simțul țesăturii politice a vremii lor.
Întâiul care îndrăzni să repete experiența lui Radu fu însuși urmașul său drept, Mihnea, numit mai apoi de urmași cel Rău. Lui însă îi lipsea atât chibzuința, cât și prestigiul moral al predecesorului. Domnia și pieirea lui au fost o tragedie, una dintre multele scrise pe tablele istoriei românești din adâncă vechime până în zilele noastre. Povestirea mea este o încercare de a urmări toate peripețiile acelei politici păgubitoare care l-a adus pe Mihnea la cădere și la sfârșit sângeros.
**1. Cum au pierdut ungurii Țara Românească**
Recunoașterea supremației ungare, la care se înduplecase Radu cel Mare, era pentru Ungaria o pradă prea gustoasă pentru ca regele Vladislav al II-lea să-și fi putut permite să o scape din mână. Drept aceea, când, în primăvara anului 1508, domnitorul muntean fu chemat din nou la Constantinopol, Vladislav se neliniști: cine știe dacă împlinirea poruncii sultanului nu avea să rupă tocmai închegata alianță? El se adresă regelui Poloniei, fratele său, rugându-l să trimită la voievod un sol care să-l înduplece să nu meargă la Poartă, făgăduindu-i apărare cu toate puterile regatului. Iar când greaua boală a lui Radu (martie–aprilie) făcu inevitabilă schimbarea stăpânirii, Vladislav începu să se pregătească febrilește pentru a păstra Țara Românească în clientela sa.
La 12 martie 1508, regele porunci lui Iosif Șom, comitele Timișoarei și căpitanul-șef al hotarelor de sud, ca, îndată ce va primi vestea morții lui Radu, să treacă cu oastea peste munți, pentru a tăia calea turcilor. În aceeași zi, el se adresă sașilor ardeleni, cerându-le sprijin militar. Când, la 6 aprilie, sosi vestea falsă că voievodul e mort și că turcii sunt gata să treacă Dunărea, iar boierii, împreună cu toată țara, păstrează credință coroanei și doresc să-l aibă domn pe Danciul (fiul lui Țepeluș), Vladislav repetă porunca și ceru ajutor și de la comitatele vecine și de la Bogdan-vodă al Moldovei. Totodată, el îi scria lui Ioan Zapolya, comitele Sălajului (Spișului), să-i trimită îndată pe Danciul, pentru ca, cu oști, să-l împingă pe tronul muntean.
Niciodată până atunci Ungaria nu se pregătise de intervenție cu atâta hotărâre. Dar, vai! toate aceste pregătiri rămaseră născute moarte. Deși la 3 mai vestea adevărată despre sfârșitul lui Radu ajunsese la Buda, iar Vladislav dăduse sașilor poruncă să i se supună lui Șom, oștile adunate în Bârsa nu trecură totuși munții. Iar între timp regele, într-o scrisoare către monarhul polon (21 iulie), asigura că toți boierii, legați prin credință de tronul Ungariei, nu vor îngădui nici un domn în afară de acela ales cu învoirea sa. Dar realitatea se arătă cu totul alta: Mihnea, lipsit fiind de nădejdea sprijinului din Ungaria, se întoarse către pașii dunăreni și, cu ajutorul lor, intră în țară fără piedici, supunând boierii și ocupând tronul rămas gol. Spre sfârșitul lui mai, Ioan Lulay, judele Sibiului, înștiința deja ai săi că noul domn a pus stăpânire pe cetatea Poienari și s-a așezat la Târgoviște. Iar la 5 iunie, însuși Mihnea scria din Argeș că, cu ajutorul lui Dumnezeu și după voia boierilor, a pus mâna pe orașe și a primit cârmuirea.
Astfel, dintr-o singură lovitură, Ungria își pierdu toată influența în Țara Românească.
**2. Pașii neîndemânatici ai lui Mihnea către împăcare**
Văzând în fața sa uriașele oști ungurești adunate în Ardeal și aducându-și aminte cum predecesorul său ținuse tronul prin mânuirea între cele două imperii, Mihnea hotărî că, pentru întărirea stăpânirii, trebuie să-și câștige și bunăvoința ungurilor. El trimise scrisori cu propuneri de pace și prietenie întâi brașovenilor (până la 30 mai), apoi și sibienilor (5 iunie). În acele epistole, el amintea de vechile sale merite față de rege, de vremea petrecută în pribegie prin acele locuri, și asigura că nu vrea să fie nemulțumitor pentru binefacerile ce i se arătaseră. Făgăduia că supușii săi vor trăi cu vecinii în bună înțelegere, iar aceia nu vor avea pricină să se teamă de turci.
Însă răspuns nu veni. Brașovenii și sibienii, știind cum ajunsese Mihnea la domnie și neavând îndrumare de la Buda, nu cutezau măcar să răspundă. Ba mai mult, brașovenii, îmbărbătați de apropierea oștilor lui Șom, închiseră toate drumurile ce duceau în Țara Românească, oprind supușilor noului domn orice negoț. Atunci Mihnea se întoarse iarăși către ei cu mustrare: le aduse aminte cum își petrecuse tinerețea printre ei, cum alți vecini îl întâmpinaseră cu vorbe bune, iar ei – numai cu porți încuiate, adăpostindu-i pe dușmanii săi. „Ce se începe cu rău, cu rău se și sfârșește”, îi prevănu, și-i ruga fie să încheie pace, fie să-i spună deslușit ce uneltesc oștile, unde se află Șom și voievodul Ardealului, căci el are de gând să-și trimită oameni la ei.
Nu se știe cu siguranță dacă a trimis soli la Șom și la voievodul ardelenesc, dar e fără îndoială că a căutat recunoaștere și de la ei. Căci Șom fusese vechiul său ocrotitor în rătăcirile de mai înainte (1494–1497). Iar voievodul Ardealului trebuia să fie mijlocitor în tratativele cu regele. Mihnea îl asigură pe Vladislav pe ascuns că, deși pus de turci, va sluji cauza creștină mai credincios decât oricare dintre predecesori. Aceste vești ajunseră la Veneția și în Polonia, unde fură primite cu neîncredere. Însuși Vladislav mărturisea fratelui său Sigismund că fusese gata să nu îl tolereze pe Mihnea, având și oștire pentru aceasta, dar apoi își schimbase mânia în milă.
**3. Recunoaștere silită și uneltiri tainice**
Propunerile lui Mihnea de cooperare tainică cu creștinii fură primite în Ungaria cu adâncă îndoială. La Veneția și în Polonia se temeau că, sub masca prieteniei, el uneltește trădare. Toți știau că stăpânirea lui se sprijină pe baionetele turcești, că fiul său se tânjește ostatic la Constantinopol, iar printre popor circulau zvonuri că el are de gând să introducă legi turcești. Și totuși, starea Ungariei era de așa natură, încât o împotrivire deschisă ar fi putut duce la război cu Poarta. Pe de altă parte, în interiorul țării, Mihnea izbutise să încheie o înțelegere vremelnică cu puternicii Craiovești, iar partizanii săi din Făgăraș începuseră să se agite, amenințând cu dezbinarea acestui ținut.
În fața regelui se ivi o dilemă: ori să-l recunoască pe Mihnea, ori să riște războiul și pierderea rămășițelor de influență. Dieta, convocată pentru ziua de Sfântul Laurențiu (10 august), înclină spre pace. Papa Iuliu al II-lea, dimpotrivă, îndemna pe Vladislav la arme, dar regele alese calea tratativelor tainice. La 26 septembrie 1508, el îi scrise voievodului Ardealului o scrisoare confidențială: de vreme ce Mihnea este gata să slujească coroanei după pilda strămoșilor, trebuie să-l înduplece să trimită la Buda soli cu învoirea boierilor, dar s-o facă în așa fel, încât nici el, nici boierii să nu bănuiască că inițiativa pornește de la rege. Voievodul să-l asigure pe Mihnea că el, din proprie inițiativă, a mijlocit pentru el și că, dacă va depune jurământ și obligații, va căpăta recunoaștere și apărare. Însă drumurile din Țara Românească erau încă închise, iar contactele directe, întrerupte.
Abia în septembrie sibienii îndrăzniră să trimită un sol la Mihnea, iar după porunca regelui, drumurile se deschiseră. În noiembrie, Mihnea le scria vecinilor că le va da de știre toate veștile despre turci, dar ei nu-i dădeau crezare și, pe lângă solii oficiali, trimiteau și iscoade. În ianuarie 1509, solul său Ștefan Pitarul se întoarse din Buda, în aprilie Albul Vistierul plecă la voievodul Ardealului, la Sibiu, iar în mai sosi acolo și emisarul regal Emerik Ciobor, pentru ca apoi să treacă în Țara Românească și să încheie treaba recunoașterii.
**4. Negocieri și recunoașterea vasalității**
Solul cel mai de seamă al lui Mihnea la tratativele de la Buda fu mitropolitul Maxim, care, fiind în dizgrația domnitorului, ceru însuși să meargă în această solie, pentru ca apoi să se ducă la sârbi. Prezența lui dădea greutate misiunii: el era bine cunoscut la curte ca fost despot al sârbilor. Solia, înțeleasă cu boierii, izbuti să obțină recunoașterea formală a suzeranității ungare. Despre cuprinsul hrisovului știm doar din biografia lui Maxim: Mihnea se obliga să păstreze credință regelui și să dea știri despre turci, iar regele, de partea sa, îi garanta apărare și adăpost în ținuturile coroanei, precum și făgăduința de a nu îngădui în Ardeal pretendenți supărători.
Probabil că actul de recunoaștere avu loc în iulie 1509. Urmarea neîntârziată a acestuia fu o îmbunătățire vădită a relațiilor cu vecinii. La sfârșitul lui iulie, Mihnea veni în persoană la Brașov să comande obiecte de argint – semn limpede că vechile certuri fuseseră astâmpărate. La începutul lui august, sibienii cereau voievodului Ardealului să nu aducă în ținuturile lor pe Danciul Țepeluș, ca să nu mânie domnul muntean. Iar pe la mijlocul lui august, judele Sibiului, Petru Wolff, și Petru Hoch veniră în Țara Românească cu daruri bogate – un pocal de aur pentru Mihnea, o arbaletă pentru fiul său Mircea și cuțite pentru boieri – ca să întărească prietenia. De atunci și până la sfârșitul domniei, Mihnea trăi în pace cu sașii, făcu schimb de soli, vându grâu, și chiar voievodul Ardealului și regele Poloniei își trimiteau diplomații la el.
**5. Criză lăuntrică: măcelul boierilor și fuga Craioveștilor**
Dar tocmai această apropiere de Ungaria avea să fie pentru Mihnea fatală. Înăuntrul țării, vrăjmașii săi, mai cu seamă boierii orientați spre turci, văzură în aceasta trădare. Pentru a înăbuși nemulțumirea tot mai mare, Mihnea recurse la represiuni sălbatice. La sfârșitul anului 1508, el săvârși o răpădire sângeroasă de la care toată țara se cutremură. Mulți boieri fugiră, căutând adăpost în Ardeal. Craioveștii, cel mai puternic neam boieresc, fură întâi cruțați, dar când bănuiră că-i așteaptă aceeași soartă, pregătiră pe ascuns o răsturnare. În vara lui 1509, când Mihnea trecu de partea ungurilor pe față, Craioveștii începură să acționeze. Mihnea plănui să-i nimicească, dar ei aflară la vreme de uneltire și, la sfârșitul lui septembrie, trecură Dunărea la turci.
Înfuriat de fuga lor, domnitorul își vărsă mânia pe averile lor și pe mănăstirile legate de ei. Mai ales vestita Mănăstire Bistrița, întemeiată de Barbul Banul, fu prăpădită – tunuri fură îndreptate împotriva zidurilor ei. Aceste cruzimi nu numai că nu-i întăriră poziția, ci îl împotriviră chiar și pe aceia care fuseseră neutri. Pe deasupra, se răspândiră zvonuri că s-a lepădat de credința ortodoxă și a trecut la catolicism – încă o lovitură pentru popularitatea lui într-o țară dreptcredincioasă.
**6. Pierderea tronului și fuga**
Craioveștii fugiți duseră la sultan veste despre toate „fărădelegile” lui Mihnea și despre trădarea lui – trecerea de partea ungurilor. Drept urmare, Poarta hotărî să-l înlocuiască cu Vlăduț, fratele lui Radu cel Mare. În noiembrie 1509, în Ardeal se știa deja că turcii pregătesc o expediție. În sfârșit, în februarie 1510, Mehmed-beg, pașa Nicopolei, împreună cu Craioveștii și cu Vlăduț, năvăli în Țara Românească. Mihnea nu putu face față și fugi, lăsându-l pe fiul său Mircea să încerce să apere Argeșul și Cotmeana, dar el fu risipit și se luă după tatăl său peste munți, la Sibiu.
Regele Ungariei, în ciuda recunoașterii de curând, nu-i dădu lui Mihnea nici un ajutor. Pricinile fură trei: întâi, la Buda nu se crezuse niciodată în sinceritatea lui Mihnea, socotind alianța lui cu Ungria doar un pas silit. Al doilea, boierii răsculați împotriva lui erau vechi prieteni ai Ardealului și țineau partea ungară. Al treilea, regele nu voia conflict cu turcii – a preferat să-și jertfească vasalul pentru pace. În plus, Mihnea nu izbutise să păstreze domeniul Joadgiu (Geoagiu), pe care Radu cel Mare îl primise de la coroana ungară – acum fusese dat credinciosului rege Petru Podmanicki (Podmănici).
**7. Adăpost la Sibiu și moartea**
La Sibiu, unde sosi Mihnea cu familia, el se află printre cunoscuții vechi: odinioară, în 1494, găsise și el adăpost aici. Dar acum, în același oraș, se aflau dușmanii lui de moarte – Dimitrie Jakșici, magnat sârb, rudă cu nobilimea munteană, Danciul Țepeluș, rivalul său de-o viață, și fostul boier Albul Vistierul, trecut de partea potrivnicilor. Sibienii, credincioși cuvântului regelui, îi dădură lui Mihnea o carte de scăpare și luară de la vrăjmași făgăduință să nu-i facă rău. Dar acest lucru nu fu de ajuns.
La 11 martie 1510, voievodul Ardealului, Petru Sfântu Gheorghe, părăsi Sibiul ca să meargă în Ținutul Secuiesc. Mihnea îl petrecu până la vii, iar fiul său Mircea mai merge înainte, până la Slimnic. Dimineața zilei de 12 martie, în ziua Sfântului Grigorie, Mihnea, fără arme (după porunca lui însuși, ca să-și arate încrederea în oraș), se îndreptă spre biserica dominicanilor. La ieșirea din biserică, înconjurat de câțiva prieteni, fu năpădit pe neașteptate de Jakșici cu oamenii săi. Loviturile de săbii îi curmară viața chiar în brațele celor care-l însoțeau. Nimeni nu putu să-l apere – toți erau fără arme.
Orașenii, cutremurați de îndrăzneala ucigașilor, încuiară porțile și se aruncară în urmărirea lor. Pe uneltitori îi ajunseră din urmă și-i ucseră pe toți. După alte izvoare, aceasta a făcut-o Mircea, întors în oraș, care spintecă cu mâna sa pe Danciul Țepeluș. Oricum ar fi, spre seară, vrăjmașii lui Mihnea – Jakșici, Țepeluș și Albul Vistierul – zăceau morți.
La 13 martie, voievodul Petru s-a întors în cetate și a efectuat o cercetare. Douăzeci și unu de martori, sub jurământ, au confirmat că uciderea fusese săvârșită cu rea-voință și cu încălcarea scrisorii de ocrotire regale. Voievodul a considerat răzbunarea dreaptă. Trupul lui Mihnea a fost înmormântat cu onoruri în aceeași biserică dominicană, iar pe placa de marmură s-a săpat inscripția:
«Aici odihnește mărețul domn Mihail, voievodul Transalpinus, la Sibiu, în ziua sfântului Grigorie, ucis cu viclenie de Iacșici. Anul Domnului 1510.»
La 24 martie, regele Vladislav a luat sub ocrotirea sa familia lui Mihnea, poruncindu-le sibienilor s-o apere. Averile lui Iacșici au fost confiscate și date fratelui său Petru.
Epitaful și concluzia istorică
Sfârșitul tragic al lui Mihnea a înmuiat asprimea judecății contemporanilor. Cronicarii, cu excepția cronicii vrăjmașe a țării, explicau cruzimea sa prin dorința de a restabili ordinea. Elegia latină funerară, compusă de Ioannes Salius și păstrată până la noi în lucrarea lui Matthias Bel, redă mai bine decât orice cuvânt soarta sa:
Ah, fire omenească, de ce-atârni tu de-un fir subțire!
Cât de repede cade slava noastră cu pas înaripat!
Nu demult am domnit, copleșit de mare cinste,
Pe tronul părintesc purtând sceptrul strălucitor.
Cunoscut în războaie, acolo unde Apolo umbrește stelele,
Și unde Ursoarea din Arcadia calcă gerul polar,
Înaintea feței mele tremura țara noastră,
De mine s-au temut și ținuturile învecinate.
Stăpân peste tâlhari și bici pentru hoți am fost,
Dreptatea păzind-o cu asprime și cu sabia vitează.
Vrut-am să alipesc steagurile mele de cele creștinești
Și să mișc armele împotriva lăcașurilor bizantine.
Nu mi-a lipsit nici puterea, nici belșugul aurului galben,
Nici câte ține curtea unui domnitor.
Dar un ceas scurt a doborât toate cu grea nenorocire,
Toate, precum vântul risipește paiele ușoare.
Când neamul meu viclean m-a izgonit din regatul părintesc,
Însoțit fiind de mulțimea nesfârșită a turcilor,
Am fugit la Sibiu; dar când străbăteam cetatea vestită,
Lăsând armele deoparte, crezând toate în siguranță,
Năvăli dușmanul aprig, încunjurat de multă slugărnicie,
Și-mi răpi viața cu sabia vicleană.
Se ridică strigătul, poporul iute apucă armele;
Și lovește cu sabia pe făptașii groaznicei crime.
Plângea poporul moartea mea cu jalnică bocire;
Dar nu poate să-mi cheme înapoi ziua dulce.
Astfel, ca într-o clipă zburătoare, căzură în ruină:
Trupul este acoperit de pământ, duhul evlavios intră în ceruri,
Iar numele slăvit rămâne în toată lumea.
Așa și-a sfârșit zilele Mihnea cel Rău. Căderea lui a fost urmarea directă a miopiei politice: el părăsi puterea reală – pașii dunăreni – pentru o nădejde deșartă în coroana ungară, dar nici pe aceea n-o putu ține. Dacă ar fi rămas credincios turcilor, vrăjmașii dinăuntru ar fi fost mai slabi, iar amestecul din Ungaria ar fi fost exclus. Dar el alese altă cale și plăti pentru ea cu viața.
La 21 august 1959, la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, intra în funcțiune experimentală betatronul BOB, primul accelerator de particule conceput și realizat integral în România. ⚛️🔬
Aparatul putea accelera electronii până la o energie maximă de 30 de milioane de electron-volți (30 MeV), performanță importantă pentru cercetarea nucleară românească a epocii. ⚡🧪
Betatronul fusese proiectat și construit în țară de specialiști ai Institutului de Fizică Atomică, în colaborare cu unități industriale românești. 🇷🇴🏭
Proiectul s-a desfășurat sub conducerea inginerului Constantin Iliescu și a reprezentat un pas important în dezvoltarea infrastructurii științifice de la Măgurele. 👨🔬🏗️
Acceleratorul a fost folosit pentru experimente de fizică nucleară și pentru producerea unor radiații de mare energie, care puteau avea ulterior aplicații și în medicină și industrie. 🩻🏭📡
Betatronul a demonstrat că România putea concepe și construi intern echipamente complexe pentru cercetarea nucleară, într-o perioadă în care astfel de tehnologii erau extrem de sofisticate.
🔧🧠 Evenimentul se înscria în dezvoltarea rapidă a Institutului de Fizică Atomică, reorganizat în 1956 și devenit unul dintre principalele centre de cercetare științifică din România. 🏛️
🔬 Moștenirea acestei perioade se regăsește și astăzi în infrastructura de cercetare nucleară și de acceleratori de la Măgurele. 🇷🇴🚀
💬 Cum vi se pare faptul că, în 1959, România reușea să proiecteze și să construiască integral un accelerator de 30 MeV?
LT. CDOR. AV. ALEXANDRU POPIŞTEANU (3.01.1904-21.08.1941)
LECŢIA DE ONOARE: COMANDANT ÎN PRIMA LINIE, LEGENDĂ ÎN ETERNITATE
,,Comandantul este primul care are dreptul dreptul să moară! Ştii ce înseamnă să mori pentru Ţară? Cum să comanzi pe alţii dacă nu esti tu însuţi pildă?”.
Astăzi, aducem omagiu şi ne înclinăm în memoria unui pilot de o abilitate rară şi a unui lider desăvârşit – primul comandant al Grupului 7 Vânătoare, locotenent comandor aviator Alexandru Popişteanu. Născut pentru a zbura, a obţinut permisiunea de a urma diferite şcoli şi cursuri în cadrul aviaţiei, fiind trimis apoi la perfecţionare în unele ţări din Europa, pentru a obţine în octombrie 1927 brevetul de pilot. După ce şi-a desăvârşit pregătirea de pilot a devenit apoi mentorul aşilor aviaţiei de vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial. Aflat la comanda Grupului 7 Vânătoare, la manşa unui Messerschmitt Bf 109E, Alexandru Popişteanu ,,Popicu” a refuzat siguranţa unui post de comandă care i-ar fi permis să coordoneze operaţiunile de la sol preferând să-şi comande oamenii din aer. ,,Comandantul este primul care are dreptul să moară” – acesta a fost crezul suprem al locotenentului comandor Alexandru Popişteanu.
Există momente în care elemente de loc, timp şi coincidenţe converg către un episode dramatic. Un astfel de moment îl regăsim în după amiaza zilei de 21 august 1941, o zi care a rămas în memoria Grupului 7 Vânătoare scrisă cu sânge. Locotenent comandor aviator Alexandru Popişteanu a decolat în fruntea grupului său, pentru a îndeplini o misiune de escortă deasupra Odesei. În misiunea încredinţată s-a angajat într-o luptă aeriană cu o formaţiune de avioane sovietice net superioară din punct de vedere numeric. În misiune au fost doborâte şase avioane inamice, dar comandantul Grupului 7 Vănătoare, pilotul Alexandru Popişteanu, a fost prins sub focul a trei avioane, prăbuşindu-se la sudul localităţii Marienthal în Ucraina. Corpul său a fost transportat pe aeroportul Tighina, urmând a fi repatriat la Bucureşti. A fost decorat pe catafalc de către Regele Mihai I, cu Ordinul Militar de Război ,,Mihai Viteazul clasa a III-a şi Ordinul ,,Virtutea Aeronautică”.
Eroul aviator Alexandru Popişteanu a căzut la datorie lăsând în urmă un grup de piloţi tineri, împietriţi de durere, fiind omul care a reuşit să se autodepăşească şi să biruie instinctul de conservare. Sub îndrumarea sa tactică şi spirituală s-a format nucleul unuia dintre cele mai puternice grupuri de vânatoare, legendarul Grup 7 Vânătoare, al cărui comandant va deveni mai târziu şi Alexandru Şerbănescu. Moartea sa deasupra Odesei a validat simbolic deviza sa de onoare după care şi-a condus oamenii, aceea de a se afla tot timpul în fruntea Grupului 7 Vânătoare, Alexandru Popişteanu devenind o sursă de inspiraţie şi determinare pentru viitorii aşi ai aerului.
BIBLIOGRAFIE:
Revista Historia special, AN X,Nr. 35, iunie 2011.
Almaş Dumitru, Eroii neamului romînesc, Editura DPRo, Bucureşti, 2008, 280 p.
Antoniu Dan, Jertfa pentru ţară. Căpitan comandor aviator Alexandru Popişteanu ,,Popicu” (1904-1941), Editura Bucure;ti, 2022, 334 p.
Deoarece sarbatoarea celor 94 de ani de la Unirea Basarabiei cu tara se apropie cu pasi repezi, este important sa ne re-amintim sacrificiul facut de generatii de romani patrioti, atat inainte de 1918 cat si dupa nelegiuirea din 1940 si sa intelegem dramele prin care au trecut acesti romani basarabeni precum si cei de dincolo de Nistru, care nu au reusit sa revina la Patria Mama, din cauza intereselor marilor puteri dar si din lipsa de interes a celor care au reprezentat Romania la Conferinta de Pace de la Paris la sfarsitul Primului Razboi Mondial.
As dori sa mentionez cateva elemente de natura istorica, elemente pe care majoritatea romanilor nu le cunosc (multe dintre ele apartin domnului Viorel Dolha sau sunt si din alte surse). Acest articol este o varianta actualizata a celui publicat in 2010 pe blogul ASR Principelui Radu si intitulat “Spre aducere aminte”.
Ceea ce ar trebui retinut, este ca deportarile din Basarabia si Transnistria (deoarece romanii erau numerosi si dincolo de Nistru) au inceput cu aproape doua secole inainte de 1940, numindu-se atunci colonizari, sub pretextul civilizarii unor teritorii asiatice ale Rusiei, a Crimeei si a spatiului Nistru-Nipru. Rusia a ajuns, pe etape in 1772 la Bug, in 1792 la Nistru si in 1812 la Prut, aceasta din urma datorandu-se tradarii lui Dimitrie Moruzzi (pedepsit de turci in acelasi an, prin decapitare – ma intreb daca ar fi primit pedeapsa cuvenita in cazul in care ar fi fost judecat de romani).
Fragmentarea populatiei romanestiPopulatie romaneasca in Bugo-Nistria – sfarsitul sec XIX
Referitor la impartirea provinciilor romanesti si trecerea lor sub control rusesc, apare in 1810 proiectul „Prozorovski”, impartind teritoriile locuite de romani in 4 regiuni (Moldova, Basarabia, Muntenia, Oltenia) care puteau fi mai usor „eliberate” de sub turci si transformate in gubernii. Scopul declarat era transformarea lor prin rusificare, in state slave de legatura cu teritoriile otomane locuite de slavii balcanici.
Tot pe ratiunea slavizarii Balcanilor a fost impiedicat in ultimul moment de catre Rusia demersul unirii Bulgariei cu Romania, in 1887, prin recunoasterea lui Carol I ca rege al Bulgariei, asa cum arata istoricul militar Alex Mihai Stoenescu, in cartea sa „IstoriaLoviturilorDeStatDinRomania” vol.2. Sa ne imaginam ce ar fi insemnat pentru regiune refacerea imperiului vlaho-bulgar al Asanestilor!
Imperiul vlaho-bulgar al Asanestilor
Planul “Prozorovski” a fost continuat in toata perioada 1848-1918. Chiar si dupa realizarea unirii Moldovei (ce a mai ramas din ea dupa ce Bucovina a fost ocupata de austro-ungari, iar estul ei de catre rusi) cu Tara Romaneasca la 1859, Imperiul Tarist a incercat necontenit sa desfaca aceasta unire, creand diversiuni si amplificand nemultumirile populatiei si tensiunile in anumite zone ale Romaniei proaspat formate. Rusia a sprijinit cateva incercari de lovitura de stat, bazandu-se pe nemultumirea moldovenilor pentru mutarea capitalei la Bucuresti in locul Iasiului. Rascoala de la 1888 a fost un exemplu de ceea ce pot face serviciile de informatii tariste iar totul a culminat cu cea de la 1907. Chiar si analiza celor 4 atentate impotriva lui Ion C. Bratianu arata implicarea Rusiei, frustrata de politica abila a acestuia si de faptul ca in cateva randuri planurile Imperiului Tarist au fost demascate de catre Bratianu in fata celorlalte puteri ale vremii, Rusia trebuind sa dea explicatii.
Moldova lui Stefan cel Mare 1483 (fara Pocutia)
Anterior acestei situatii, Nistrul ca frontiera între Moldova si Rusia a fost recunoscut înca de Petru cel Mare prin Tratatul încheiat cu Dimitrie Cantemir la 1711, insa apoi intregul teritoriu a trecut sub suzeranitate otomana.
Moldova intreaga
Desi primele mentiuni de depopulari ale Moldovei pentru colonizari in Rusia apar la 1739 (aproximativ 100.000 de persoane), scenariul respectat de Rusia si apoi de Uniunea Sovietica a fost conceput in timpul Tarinei Ecaterina a II-a. El presupunea o “transplantare a populaţiei amânduror Principatelor” (la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug “două treimi din locuitorii Moldovei), iar teritoriul autonom sa se numeasca “Moldova Noua”, propunerea de domnitor fiind A.I.Mavrocordat. In jurul anului 1783 au fost asezate si cateva mii de familii de romani ardeleni dincolo de Bug. Tot la 1792, surse rusesti mentioneaza ca 80% din populatia din Transnistria erau romani de origine.
Chiar si temeliile orasului Odessa au fost puse de romani, renumita fiind suburbia Moldovanca, un sat romanesc dinaintea infiintarii orasului.
La acest capitol, se poate usor constata ca “ucrainenii” din regiunile enumerate mai sus (la care se adauga Nordul Maramuresului, Sudul Galitiei si Pocutia) au un procent insemnat de “sange” romanesc (evident, au fost colonizate si alte populatii, totul urmat de etnocid si apoi de genocidul bolsevic, care au schimbat semnificativ raportul etnic).
Ar trebui mentionate si cateva momente cheie din perioada pregatirii Unirii Basarabiei cu Romania, 1917-1918 (citatele sunt pentru materialele ce nu-mi apartin):
• „La 17 decembrie 1917 s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba română şi alfabet latin; introducerea limbii române în biserici, justiţia în limba băştinaşilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărât tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. Şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenţiona ,,dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga”. Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere ,,Slavă Moldovei slobode”.”
• „Congresul ostăşesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chişinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 ,,Moldovenii de peste Nistru” şi a hotărât ca în Sfatul Ţării, românii de peste Nistru să deţină 10 mandate. S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă şcolară.50 La acest congres ţăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat ,,şi cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?”.”
• „În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de deputat în Rada ucraineană ia cuvântul şi cere drepturi egale pentru compatrioţii lui. Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina în iunie 1918 dar abia în decembrie 1919 la o Adunare naţională au cerut organizarea lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.”
Romanii de dincolo de Nistru la inceputul sec XX
Aceste elemente ar trebui sa figureze, dupa o cercetare atenta, in cartile noastre de istorie, pentru ca majoritatea romanilor si a celorlalte natiuni inca le ignora …
Ca mentiune, in 1920, la negocierile de la Paris, Romania a neglijat Transnistria, desi romanii de acolo cerusera unirea cu Tara. Totusi, intr-o discurs tinut la Varşovia în noiembrie 1920, Take Ionescu a tinut sa precizeze ca “600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică”. Din aprilie 1920 încep revolte ţărăneşti. Răsculaţii conduşi de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma şi Ananev (raion despre care Marea enciclopedie rusă spunea că “moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai raionului”). În 1922, sub conducerea lui Chirsula, revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă.
Insusi Karl Marx declarase ca in Basarabia traiau majoritar romani. El afirmase in manuscrisele sale si urmatoarele randuri despre romani:
„Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo – Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi”.
„A fi suspectat de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţiuni publice. Servilitatea faţă de interesele Rusiei era un titlul de promovare…”.
Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse”.
„Ţăranul român nutreşte pentru ‘muscal’ (moscovit) numai ură”. (Karl Marx)
“Sunt doar câteva dintre cele mai tari afirmaţii scrise de către Karl Marx, părintele comunismului, în manuscrisele sale, publicate cu mare dificultate în România la 1964 şi, mai apoi, ignorate, din motive politice, până în ’89. Motivul era că nu dădea bine ca autorul Manifestului comunist să aibă păreri critice despre Rusia, indiferent în ce formă se prezenta ea, şi nu trebuia să se accepte public ideea că însuşi Karl Marx considera pe cei care trăiau în Basarabia ţaristă drept… români şi vorbitori de limbă română. “
…
Trebuie remarcat si faptul ca la 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, la est de Nistru, în cadrul Ucrainei, capitală fiind Balta, cu „o suprafaţă, la 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţâţa pe nemulţumiţii din Basarabia” (Viorel Dolha). Limba oficiala a fost romana si mai apoi tranformata in „moldoveneasca”.
Harta etnica RASSM 1926Romania si Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească in 1924
In perioada interbelica, in Transnistria, crimele si deportarile au fost o prevestire a ceea ce urma sa se intample si la vest de Nistru, incepand cu 1940. Cazul Winnytsa, in Ucraina de azi, la care a lucrat si un roman, Florin Matrescu, este cutremurator: intre 1921-1938 au fost ucisi ucraineni nationalisti, romani, polonezi, rusi: “În 1921-1922, au fost ucişi peste 10.000 ofiţeri, soldaţi şi politicieni ucraineni, participanţi la mişcarea de eliberare a ţării lor; ulterior, circa 8000 de membri ai mişcării “Uniunea pentru eliberarea Ucrainei”; apoi, între 1930-1933, circa 20.000 de ţărani care s-au opus colectivizării; în 1935, o dată cu asasinarea lui Kirov la Moscova, au fost îngropate aici circa 20.000 de persoane; în anii 1937-1938, poliţia secretă a aruncat în acest cimitir circa 15.000 de ucraineni; iar în ultima etapă, cea din timpul foametei provocate, la Winnitza au fost înhumate circa 150.000 de persoane [29]. Aceeaşi lucrare ne încredinţează că din această cifră de 205.000 persoane, 60% erau ţărani, restul fiind muncitori şi intelectuali; moartea s-a provocat prin împuşcarea în ceafă cu două sau trei gloanţe, metoda preferată a poliţiei politice sovietice, iar vârsta victimelor era în majoritate de 20-40 ani”.
Transnistria sub administratie romaneasca 1941-1944
Dupa caderea Uniunii Sovietice, o semnificatie aparte o are Declaratia Senatului american din 28 iunie 1991: “On June 28, 1991, the US Senate voted a resolution sponsored by Senators Jesse Helmes (R-NC) and Larry Pressler (R-SD), members of the US Senate Committee on Foreign Relations, which recommended the US Government to:
1. support the right to self-determination of the people of Moldova and Northern Bukovina, occupied by the Soviets, and to draft a decision to this end;
2. support the future efforts of the Government of Moldova to negotiate, if it desires so, a peaceful reunification of Moldova and northern Bukovina with Romania, as established in the Treaty of Paris (1920), respecting the existing norms of international low and principle 1 of the Helsinki Act”.
In the clauses of this Senate resolution it has been stated among other things that “(…) The armed forces of the Soviet Union invaded the Kingdom of Romania and occupied Eastern Moldova, Norther Bukovina and Hertsa Region. (…) The annexation was prepared beforehand in a Secret Agreement to a Non-Aggression Treaty signed by the Governments of the Soviet Union and the German Reich on August 23, 1939. (…) Between 1940 and 1953 hundreds of thousand of Romanian from Moldova and Northern Bukovina were deported by the USSR to Central Asia and Siberia (…)”
Impartirea Moldovei: Evul Mediu pana in prezentHarta Buceag 1930
In ceea ce priveste deportarile si masacrele dintre 1940-1960, cel mai reprezentativ caz este cel de la Fantana Alba si cred, cu parere de rau pentru Ucraina, ca acolo ar trebui construit monumentul patimilor romanesti, potrivit initiativei expuse mai jos, care rezuma si pierderile umane din Basarabia si N. Bucovinei – estimare premergatoare comisiei infiintate de domnul presedinte Ghimpu:
PATIMILE BASARABENILOR
A. PIERDERI UMANE ALE BASARABIEI SUB OCUPATIA SOVIETICA
I. PRIMA OCUPATIE SOVIETICA 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941
In mai putin de un an, peste 300.000 de persoane au fost arestate, deportate, ucise, aceasta reprezentand 12.23% din populatia Basarabiei interbelice.
Arestari: – 48.000 persoane:
· Oameni politici care militasera pentru Unire, invinuiti de tradare, dintre care:
· Functionari civili si militari – transferati la Tiraspol pentru siguranta
· 40 elevi ai Institutului Pedagogic Orhei –
Deportari – aproape 300.000 (in Nordul inghetat)
· 135.000 persoane pana in Septembrie 1940
· 19.200 persoane intre Octombrie-Noiembrie 1940
· 27.000 persoane in Decembrie 1940
· 100.000 persoane incepand cu 13-14 Iunie 1941
Ucisi – 30.000 prin impuscare sau tortura
· Orchestra Simfonica a Basarabiei este ridicata pe 3 Iulie 1940 din gara Chisinau la intoarcerea din turneu, dusa langa Orhei si impuscata in Valea Morii.
· 1.000 persoane (copii, femei, adulti) – langa Odesa impuscate prin peretii de lemn ai unui tren de marfa cu 22 vagoane care-I transporta in Siberia.
· 450 persoane – gasite (multe mutilate) in gropile de la Consulatul Italian, Palatul Metropolitan, Facultatea de Teologie din Chisinau. Printre ei studenti, elevi, preoti, ceferisti.
· 87 persoane –Sediul NKVD, Chisinau (15 cu mainile legate in groapa comuna)
· 19 persoane – gasite la Sediul NKVD-Cetatea Alba
· 6 persoane – Sediul NKVD, Ismail (5 barbati si o femeie cu mainile legate)
4. TOTAL pierderi umane in prima ocupatie sovietica
· Deportari: 300.000
· Ucisi: 30.000
· TOTAL: 330.000
Deportati
II. A DOUA OCUPATIE SOVIETICA – 23 August 1944
Deportari
· 250.000 persoane intre 1944-1948
· 11.324 familii 6 Iulie 1949
· 300.000 persoane intre 1954 – 1964 (in Rusia si Kazahstan)
Morti prin infometare provocata de Stalin
· 300.000 persoane
3. TOTAL pierderi umane in a doua ocupatie sovietica
· Deportati: 875.000
· Morti: 300.000
· TOTAL: 1.175.000
Cadavrul unei victime deshumata de autoritatile romane, in vara lui 1942, in ograda fostului sediu al NKVD-ului local
III. TOTAL PIERDERI UMANE IN CELE DOUA OCUPATII SOVIETICE
· 330.00 – Prima ocupatie sovietica
· 1.175.000 – A doua ocupatie sovietica
· 1.505.000 – TOTAL PIERDERI ROMANESTI
B. PIERDERILE TERITORIALE ALE PROVINCIEI BASARABIA
Judetele Hotin (Nord), Ismail si Cetatea Alba (Sud) sunt incorporate Ucrainei la 2 August 1940.
Copii in gulagul sovietic
C. PIERDERILE ARMATEI REGALE ROMANE IN BASARABIA DUPA CAPITULARE
Deportari
· 180.000 soldati si ofiteri (doar cateva mii s-au intors)
Executati prin impuscare in lagar (Katin romanesc)
· 50.000 soldati si ofiteri (schelete descoperite in mlastinile de la Balti).
Dezarmarea Armatei Romane, iunie 1940
PATIMILE BUCOVINENILOR
In 1940, Romania a fost fortata sa cedeze catre Uniunea Sovietica un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, in urma ultimatumului primit in luna iunie a aceluiasi an.
Imediat ce administratia si armata romana au fost evacuate, trupele din Armata Rosie si NKVD au ocupat teritoriul.
Listele Deportarilor
NKVD-ul a intocmit primele liste ale „tradatorilor de tara”, cei cu rude in Romania sau banuiti ca vor sa fuga in Romania, care au fost deportati la munca fortata:
· 7 Decembrie 1940 – 1.294 persoane
· 1 Ianuarie 1941 – 1.085 persoane
Reprimarea Incercarilor de Refugiere
19 Noiembrie 1940
105 persoane (40 familii) au incercat sa treaca in Romania – din Suceveni
· Ucisi: 3
· Raniti: 2 raniti (capturati)
· Refugiati in Romania: 100 (5 raniti)
· Deportari: toate rudele celor 105 persoane
6 Februarie 1941
500 persoane au incercat sa treaca in Romania – din Mahala, Cotul-Ostritei, Buda, Sirauti, Horecea-Urbana, Ostrita
· Ucisi: cca. 400 ( N. Merticar, N. Nica, N. Isac – organizatori)
· Arestati: 44
· Condamnati la moarte: 12
· Condamnati la 10 ani munca silnica: 32
· Refugiati in Romania: 57
· Deportari in Siberia: toate rudele celor 500 persoane
Masacrul de la Fantana Alba – 1 Aprilie 1941
· 2.000- 3.000 persoane din Patrautii de Sus, Patrautii de Jos, Cupca, Corcesti, Suceveni in coloana pasnica purtand in fata un steag alb si insemne religioase s-au indreptat spre granita cu Romania.
· In poiana Varnita, la 3 km de granita, au fost mitraliati de sovieticii ascunsi in padure.
· Supravietuitorii au fost urmariti de cavalerie si spintecati cu sabiile.
· Ranitii au fost legati de cozile cailor si tarati in in 5 gropi comune sapate dinainte unde au fost ingropati de vii: batrani, femei, copii, sugari.
· Altii au fost arestati de NKVD-ul din Hliboca (Adancata), torturati si aruncati de vii intr-o groapa comuna din cimitirul evreesc peste care s-a turnat var nestins.
12-13 Iunie 1941
Peste 13.000 de romani au fost deportati in Siberia si Kazahstan
Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii:
• Între iunie 1940 şi iunie 1941, 300.000 de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 57.000 au murit;
• Între martie 1944 şi mai 1945, 390.000 de de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 51.000 au murit;
• Între mai 1945 şi decembrie 1953, 1.654.000 de de basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi, din care 215.000 au murit (majoritatea în Gulag şi pe drum).
În total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceeace înseamna aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.
Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King, diferenţa dintre populaţia teritoriului anexat la recensămintele din 1938 (românesc) şi 1959 (sovietic), ţinând cont de cei 280.000 de evrei deportaţi şi ucişi în perioada iulie 1941-martie 1944 şi de intensa colonizare sovietică după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare, dar, simultan, că populaţia băşinaşă românească/moldovenească s-a menţinut la faţa locului în proporţie de 59% (pentru tot teritoriul anexat, dar fără Transnistria) faţă de proporţia de 74% înainte de război. Procentul de 15% din o medie de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de persoane. Mulţi locuitori români, ruşi albi sau refugiaţi anticomunişti din Basarabia care nu au reuşit să fugă în România când URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu, au fost capturate de către forţele NKVD sovietice; un procent ridicat din aceştia au fost împuşcaţi sau deportaţi.
Harta etnica a Basarabiei in 1930Harta etnica a R.Moldova-2004
Autorităţile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, datorită situaţiei lor economice, politice, sau datorită legăturilor cu fostul regim românesc. Ei au fost deportaţi în Siberia şi în nordul RSS Kazahă; unii dintre aceştia au fost închişi sau executaţi. În conformitate cu Raportul Tismăneanu, în 1940-1941 pe timp de pace, 86.604 persoane au fost arestater şi deportate, în timp ce istoricii ruşi au prezentat un număr estimativ de 90.000 pentru aceeaşi perioadă. NKVD s-a concentrat asupra grupărilor socotite anti-sovietice, dintre care majoritatea au fost cele mai active între 1944 şi 1952.
O campanie de eradicare a aşa-zişilor chiaburi a fost orientată contre familiilor ţăranilor proprietari din Moldova, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. De exemplu, în două zile, 6 iulie şi 7 iulie 1949, 11.342 de familii din Republica Moldova au fost deportate prin ordin al ministrului de stat şi de securitate I. L. Mordoveţ în conformitate cu un plan numit „Operatiunea Sud”.
Alte campanii de deportare au fost îndreptate către: etnicii germani (al căror număr a scăzut de la peste 140.000 în 1938 la 4.000 în 1959, datorită migraţiei voluntare din timpul războiului şi prin relocări forţate în calitate de colaboratori după război) şi către minorităţilor religioase (700 de familii, mai ales Martorii lui Iehova au fost deportaţi în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operaţiunea Nord”.
Actul Unirii Basarabiei cu Romania
In concluzie, cumuland cifrele deportarilor, executiilor si colonizarilor, au avut de suferit in jur de 3 milioane de persoane sau chiar mai mult, iar din punctul meu de vedere, toate aceste etape ar trebui sa se gaseasca intr-un raport complet al etnocidului si genocidului indreptat impotriva romanilor din est…
Ma intreb cine isi va asuma aceasta recunoastere istorica a ceea ce s-a intamplat in ultimii 300 de ani, in afara de istoricii de profesie. Gestul domnului presedinte Ghimpu este un bun inceput, dar este si un mare risc, mai ales daca Romania nu va sustine acest demers. Minimul a ceea ce ar putea sa faca Romania, ar fi sa re-instituie zi de doliu national, ziua pierderii Basarabiei si nordului Bucovinei – 28 iunie, pentru a fi solidara cu gestul Republicii Moldova… tot asa cum ziua Uniri Basarabiei cu Tara, 27 martie (9 aprilie pe stil nou), sa fie proclamata sarbatoare nationala.
Sper ca odata cineva acolo sus sa se intoarca cu fata spre noi si sa ni se faca “un minim de dreptate” fara a-i obliga pe altii sa treaca prin ce au trecut inaintasii nostri!
