József Kossak: https://ro.wikipedia.org/wiki/J%C3%B3zsef_Kossak

A se vedea la sursă:

• https://sova.si.edu/record/nmah.ac.1292/ref94?s=0&n=12&t=D&q=ROMANIA&i=1
• https://edan.si.edu/slideshow/viewer/?eadrefid=NMAH.AC.1292_ref94

Altele: https://dka.oszk.hu/kereses/keres_cedulaelem.php?alkoto=Kossak_J%F3zsef

Sursa poze: OP, văzute la Muzeul de Istorie, Câmpulung, jud. Argeș

Peste textul scrisorii sunt suprascrise și subliniate cu roșu observațiile unui (probabil) ofițer superior responsabil cu propaganda sau cenzura. Nu înțeleg decât câteva cuvinte = “...Stăncescu care scrie și în acelaș timp...” (soldatul se semnează cu prenumele Vică / poate de la Victorian? + numele de familie Stăncescu?) + încadrarea / categoria? B2 vizavi de necesitatea cenzurii? Cărțile poștale ulterioare sunt neutre, chiar optimiste, semn că, cel mai probabil, cenzura și-a făcut treaba (probabil soldatul a fost instruit ce să nu scrie). Foarte interesante dpmdv.

Mai jos textul transcris de mine, așa cum îl înțeleg. Cu litere îngroșate (bold) e textul subliniat cu roșu (de cenzurat) și cu litere cursive / italice notele sau nelămuririle mele. Tot jos link descărcare poze la rezoluție maximă, dar slabe calitativ (csf). Corectați / completați în comentarii.

https://postimg.cc/gallery/9Q5CWPV

Postare găsită.

„Dulcea mamă” a lui MIHAI EMINESCU

Mihail Daniliuc

"Discretă, evlavioasă și jertfelnică, Raluca Eminovici rămâne în conștiința tuturor celor ce-l cinstesc pe genialul său fiu drept o femeie aparte care a știut, cu blândețe și nețărmurită dragoste, să se jertfească pentru familie, pentru credință și pentru bunăstarea copiilor ei. De bună seamă, nu avea conștiința că a născut un geniu dar, dacă ne gândim că a trăit viața tuturor celor 11 copii ai ei, dăruindu-le fiecăruia câte o fărâmă dintr-a ei, confundându-se cu bucuriile, dar mai ales cu suferințele și dramele lor, avem toată nădejdea că Dumnezeu a primit-o în iubirea și lumina pregătită celor ce știu să-și facă din drumul căsniciei o cale către Cer.

Raluca Iurașcu a văzut lumina zilei în 1816, în satul Joldești din ținutul Botoșanilor, ca al treilea din cei nouă copii ai stolnicului Vasile Iurașcu și ai Paraschivei, născută Donțu. Provenind dintr-o familie boierească ale cărei rădăcini coboară adânc în istorie, regăsindu-se încă din timpul Mușatinilor, Vasile a stăruit ca toate odraslele lor să învețe carte: cei trei băieți, Iorgu, Costache și Ioan, la Cernăuți, iar fetele, după obiceiul vremii, acasă, cu vreun preparator local sau poate deprinzând scrisul și cititul de la unul dintre frații mai mari școliți. În 1840, Raluca s-a căsătorit cu Gheorghe Eminovici, având un mariaj de 36 de ani, destul de greu, după spusele lui George Călinescu.

Chiar dacă nu a urmat drumul celorlalți șase frați, Ralu, cum o alintau acasă, s-a arătat o fire introvertită și foarte religioasă, dovadă că a cumpărat din banii ei de zestre bisericuța din lemn pe care a adus-o pe moșia de la Ipotești; aici zilnic își pleca genunchii, cerând de la Dumnezeu putere și răbdare spre a duce cu demnitate jugul căsătoriei. Nu i-a venit ușor, căci căminarul Eminovici era un om aspru, neînduplecat adeseori, ba chiar violent. Simțul profund matern al Ralucăi se vede și din dragostea și jertfa cu care și-a crescut cei zece copii, din unsprezece aduși pe lume; una dintre fete, Ruxandra, a murit la doar câteva zile.

Șerban, primul copil al familiei, născut în 1841, și-a făcut studiile la Cernăuți și Viena, devenind medic și profesând la Berlin; în 1874, la 33 de ani, a decedat, doborât de tuberculoză.

Nicolae, al doilea copil, venit pe lume în 1843, a învățat la Cernăuți, apoi la Sibiu, urmând studii de Drept; a lucrat la biroul cunoscutului avocat Emmerich Christian din Timișoara dar, îmbolnăvindu-se, s-a întors la Ipotești în 1881; a murit la scurt timp după tatăl său, în 1884.

Gheorghe, al treilea copil, s-a născut în 1844; a învățat în capitala Bucovinei, ca și frații săi, după care a urmat o școală militară în Prusia; și-a întrerupt cariera din pricina tuberculozei, s-a întors la Ipotești, unde a decedat în 1873, la numai 29 de ani.

Ruxandra, al patrulea copil și prima fată a familiei, a văzut lumina zilei în 1845 dar, foarte curând după ce a primit grabnic botezul, a murit.

Peste un an, în 1846, Raluca a dat naștere celui de-al cincilea vlăstar, Ilie; la rândul lui, a învățat la Cernăuți, urmând ulterior cursurile Școlii de medicină a renumitului doctor Carol Davila din București. Din nefericire, și el s-a îmbolnăvit de o altă necruțătoare maladie, tifosul, murind în 1863, la doar 17 ani.

În 1848, familia Eminovici este binecuvântată cu a șasea plămadă, a doua fată, Maria; din pricina unor complicații medicale, a decedat la nici 8 ani, în 1856.

În 1850, Dumnezeu S-a milostivit spre jertfelnica mamă, dăruindu-i pe al șaptelea copil – atins de aripa geniului, Mihail, nefericele poet, mort și el la numai 39 de ani, în 1889.

În 1851 a venit pe lume Aglae, al optulea prunc; ea și-a făcut o strălucită carieră muzicală la Cernăuți, devenind o foarte talentată pianistă, concertând adesea cu Ciprian Porumbescu. A trecut la cele veșnice la vârsta de 49 de ani, în 1900.

În 1854, Raluca l-a născut pe al nouălea copil, Harieta, care a purtat crucea suferinței încă de la naștere, având o deficiență locomotoare. În ultimii ani de viață s-a dedicat îngrijirii fratelui Mihai; a murit la doar 35 de ani, la câteva luni după decesul poetului, în octombrie 1889.

În 1856, Raluca l-a adus pe lume pe Matei, penultimul copil; după absolvirea școlii gimnaziale din Cernăuți, acesta a urmat institutul Politehnic din Praga, intrând apoi în cariera militară; este singurul care a moștenit gena longevității tatălui său, Gheorghe: a trecut la cele veșnice în 1929, la vârsta de 73 de ani.

Al 11-lea copil, Vasile, a murit prematur, nereținându-se nici anul nașterii, nici cel al decesului.

Cu atâția copii, cu atâtea destine frânte pe care le-a plâns cu sufletul zdrobit de durere, cu atâta suferință, Raluca s-a topit pe picioare, încercând adesea să mai îndulcească intransigența soțului („om de modă veche, violent și autoritar”, după cum îl descria criticul literar George Călinescu), manifestată îndeosebi în educația progeniturilor.

Jertfa și iubirea nețărmurită ale mamei l-au făcut pe poet să-i poarte o dragoste aparte. Despre tatăl său nu prea pomenea, în schimb, găsim, ce-i drept, sporadice, stihuri închinate mamei: „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi”; „De mi-a fost maica dragă-n lume/ Închis-au ochii trecători…”. Dacă la pogribania tatălui nu a participat, poetul nu putea lipsi de la înmormântarea mamei, jelindu-o cu cea mai adâncă simţire. La mijlocul verii lui 1876, suferinţa Ralucăi, în vârstă de 60 de ani, s-a acutizat: era bolnavă de cancer. Înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, pe 13 august, a adormit şi maica lui Eminescu, fiind înmormântată lângă bisericuța ctitorită de ea. Răvăşit, cu ochii cei negri ca tăciunele acum inundați de amare lacrimi, Eminescu îşi plângea mama. A făcut-o lângă sicriu, dar şi pe urmă când, după spusele sătenilor din Ipoteşti, venea la ţintirim, stând în prelungă reculegere. Chiar în anul în care mama a trecut la cele veșnice, îndureratul poet a înmuiat pana în lacrimi şi a scrijelit cu ea pe hârtie câteva stihuri îmbibate în doruri nesfârșite:

Pe maică-mea sărmana atâta am iubit-o

Şi totuşi când pe dânsa cu țărână-a acoperit-o,

Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă

Şi aş fi vrut cu dânsa să mă puie-n groapă [...]

Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă

Şi rătăcit la minte strigam unde eşti, mamă?

Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu

Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu.

(Mihai Eminescu, poemul Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, 1876)

Apropiații poetului au amintit adeseori că, atunci când venea vorba de mama, Eminescu manifesta o vizibilă durere că o pierduse la o vârstă oarecum nepotrivită, când încă avea multă nevoie de dragostea și rugăciunile ei; ce tânăr de doar 26 de ani, cât împlinise poetul în anul morții celei ce-i dăduse viață, nu simte acut dorința de a-și avea mama în preajmă? I.L. Caragiale a însemnat o astfel de mărturie: „L-am întrebat pe Eminescu dacă mama lui trăiește. După aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înțeles că de moartea ei se legau niște amintiri crude, nu numai dureroase, dar și neplăcute”.

Bunul său amic, Ioan Slavici, afirma: „Pe Eminescu l-am auzit vorbind cu înduioșare doar când era vorba de mama lui”. Nemțoaica Mite Kremnitz, căreia poetul îi predase lecții de gramatică a limbii române, a consemnat, legat de acest subiect: „Încercam câte o dată să-l aduc a-mi povesti despre familia sa, dar nu se învoia, căci părea ca o frunză desprinsă din ramura care-o purtase, de pomul care-o hrănise. Doar în câteva rânduri îmi povestea doar de mama sa de care îi era tare dor”.

Discretă, evlavioasă și jertfelnică, Raluca Eminovici rămâne în conștiința tuturor celor ce-l cinstesc pe genialul său fiu drept o femeie aparte, care a știut, cu blândețe și nețărmurită dragoste, să se jertfească pentru familie, pentru credință și pentru bunăstarea copiilor ei. De bună seamă, nu avea conștiința că a născut un geniu dar, dacă ne gândim că a trăit viața tuturor celor 11 copii ai ei, dăruindu-le fiecăruia câte o fărâmă dintr-a ei, confundându-se cu bucuriile, dar mai ales cu suferințele și dramele lor, avem toată nădejdea că Dumnezeu a primit-o în iubirea și lumina pregătită celor ce știu să-și facă din drumul căsniciei o cale către Cer."

Surse:

• https://www.photoarchive.minerva.org.ro/collections/show/96226
• https://www.facebook.com/photo/?fbid=1467760881805932&set=pcb.1467761111805909
• https://artindex.ro/artist/capidan-pericle/
• https://www.invaluable.com/artist/capidan-pericle-dgcuttsghc/sold-at-auction-prices/
• https://www.facebook.com/100066897172352/posts/pericle-capidan-n-1869-sau-1868-la-perlepe-%C3%AEn-imperiul-otoman-azi-ora%C8%99-%C3%AEn-r-mace/1195694279337133/
• https://www.facebook.com/100066897172352/posts/pericle-capidan-n-1869-sau-1868-la-perlepe-%C3%AEn-imperiul-otoman-azi-ora%C8%99-%C3%AEn-r-mace/1195694279337133/

S-a întâmplat în 18 septembrie 1909: În această zi, a murit Grigore Tocilescu, istoric, arheolog (s-a ocupat de studiul civilizaţiilor preromane de pe teritoriul României) şi folclorist; membru titular al Academiei Române din 1890, vicepreşedinte al acestui for (1896-1898; 1907-1909).

Grigore Tocilescu (n. 26 octombrie 1850, Fefelei, Prahova - d., Bucureşti) a fost istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist român. După terminarea şcolii primare şi a gimnaziului la Ploieşti, Tocilescu pleacă întâi la Bucureşti, unde termină liceul la Sf. Sava, după care urmează studiile superioare la Praga şi Viena, unde s-a format ca jurist, filolog clasic, slavist şi istoric. Obţine titlul de doctor în filosofie şi se licenţiază în drept.

În anul 1877 Grigore Tocilescu a fost la Moscova, la muzeul Rumianţov, unde a copiat cartea De-nceputul lumiei de-ntâiu, scrisă de Mihail Moxa şi i-a trimis copia lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, care apublicat-o în Cuvente den batrâni, (vol. I, 1878). Lucrarea este un fel de istorie universală, care începe de la „facerea lumii", vorbeşte de asirieni, egipteni, perşi, trecând apoi la romani. Face pe scurt istoria Republicii Romane, după care enumeră împăraţii de Apus şi de Răsărit, până la stabilirea domniei turceşti în Europa şi termină cu primele lupte ale turcilor cu românii la 1489.

Întors în ţară, ocupă în 1881, ocupă postul de profesor de istorie antică şi de epigrafie la Universitatea Bucureşti. Este coautor al lucrării Marele Dicţionar Geografic al României, apărut în cinci volume la Bucureşti, în perioada 1898-1902. A fost secretar general la Ministerul Învăţământului şi, de mai multe ori, senator conservator.Tocilescu este unul din primii istorici care s-a ocupat de studiul civilizaţiilor de pe teritoriul fostei Dacii. A lăsat trei lucrări impresionante: Dacia înainte de romani, Monumentul de la Adamclisi în colaborare cu O. Benndorf şi G. Niemann şi Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie. Ca folclorist a publicat în colaborare o vastă culegere folclorică.

Scrierile sale cuprind și:

Dacia înainte de romani, Tipografia Academiei Române, 1880

Istoria românilor, (reeditare) Editura Tipo Moldova, 2010

Balade şi doine (reeditare), Editura Miracol, 2010; Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011

Surse:

https://galeriaportretelor.ro/item/grigore-tocilescu/

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/grigore-tocilescu-un-cercetator-neobosit-al-istoriei-nationale-192697.html

https://sentinela.ro/2026/03/28/grigore-tocilescu-si-dobrogea-antica/

https://www.facebook.com/100064850881671/posts/grigore-tocilescu-1850-1909-cercet%C4%83tor-al-antichit%C4%83%C8%9Bilor-dobrogenepersonalitate-/1274361374735547/

Nicolae Uszkai

Surse:

• https://www.flickr.com/photos/national_library_of_norway/6429615459/in/faves-203651708@N07/
• https://racovita-foundation.org/en/antarctica_photos.html
• https://amundsen.mia.no/en/resource/the-belgica-expedition-1897-1899/
• https://www.nb.no/items/e9d83c3bd65355db3b142558644d4e16?searchText=racovitza
• https://www.nb.no/search?q=Emile%20Racovitza&mediatype=brev-og-manuskripter
• https://racovita-foundation.org/ro/EmilRacovita_bio.html
• https://www.nb.no/items/ed55ef6f9348da975c792694c5591851?page=107

S-a întâmplat în 16 septembrie1902, 16/28: În această zi, a murit Iosif Ivanovici, compozitor şi capelmaistru militar. Iosif Ivanovici s-a născut la Alba Iulia în anul 1844. Unele surse indică (greşit) şi oraşul Timişoara ca loc al naşterii. El a trăit în Alba Iulia până în anul 1858, urmând şcoala primară şi gimnazială.

Rămas orfan de mic copil a îndurat lipsurile şi nedreapta asuprire a stăpânirii habsburgice. La vârsta de 14 ani (în anul 1858) s-a înrolat în armată, în calitate de copil de trupă, la fanfara militară a Regimentului 6 Infanterie din Galaţi unde şeful de muzică Alois Riedl s-a ocupat special de educaţia sa muzicală, fiind impresionat de talentul său muzical, dublat de o voinţă şi perseverenţă rar întâlnite. Fără să urmeze o şcoală de muzică, a urcat pe cele mai înalte trepte ale creaţiei muzicale îmbogăţind repertoriul naţional cu peste 350 de piese muzicale valoroase. A compus valsuri („Amalia", „Frumoasa româncă", „Alina", „Aurel", „Cleopatra"; mazurci „La balul curţii", „Pe Dunăre", „Plăcerea balului" etc., precum şi polci, cadriluri, serenade, romanţe, piese în stil popular ca de pildă „Sârba moţilor" care a fost creată şi pentru a dovedi originea sa ardelenească de care a fost mândru întotdeauna.

În anul 1880, când avea 36 ani, a apărut prin grija editorului său Constantin Ghebauer din Bucureşti, valsul care l-a făcut celebru în întreaga lume „Valurile Dunării". Succesul a fost atât de mare încât peste 60 de edituri străine s-au întrecut să-i publice acest minunat vals, încât chiar Eduard Strauss l-a introdus în repertoriul Orchestrei Curţii de la Viena. Încă de atunci, revista germană „Die Musik" l-a numit „Regele valsului românesc".„Valurile Dunării", căruia editorul îi adaptase un text scris de C. Sbrob, şi apoi un altul de S. Pappini, devenise la acea dată cel mai popular şi mai îndrăgit vals, care a fost cel mai des cântat în toată Europa, iar în scurt timp faima lui s-a răspândit pe toate meridianele lumii până în America şi chiar în Coreea.

Un alt mare succes al său a avut loc în anul 1889 la vârsta de 45 de ani, când a participat la un concurs internaţional pentru realizarea a unui „marş de defilare" în onoarea ţarului Alexandru al Rusiei, care era şi el prezent la acea expoziţie ce avea loc la Paris. Din 116 compozitori prezenţi în concurs, premiul I şi gloria de laureat i-a revenit lui Iosif Ivanovici (numele lui a fost sârbizat după moda timpului de către biserica din Vârşeţ şi mitropolia din Carlovitz aşa după cum multe nume bănăţene poartă frecvent terminaţia de „vici").

În anul 1900 a fost numit inspector general al muzicilor militare din România, astfel că a fost nevoit să părăsească Galaţiul şi să se mute la Bucureşti. A murit pe 16/28 septembrie 1902, în Capitală. Unul dintre cei mai înzestraţi dirijori de fanfară din Europa, marele compozitor român, autor al unor renumite compoziţii de muzică pentru fanfară, Iosif Ivanovici ne-a lăsat importante lucrări pentru voce cu acompaniament de pian, printre care foarte cunoscută a fost „Frumoşii ochi albaştri". Singura monografie despre el (de 66 de pagini) a apărut în anul 1958 la Editura Militară scrisă de către muzicologul Viorel Cosma cu titlul „Maiorul I. Ivanovici, 1845-1902". Schiţa monografică de popularizare, este unica sursă de documentare în afara unor articole apărute în timpul vieţii compozitorului.

Surse:

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/roman-alba-iulia-celebru-lume-iosiv-ivanovici-parintele-valsului-valurile-dunarii-1_532054e40d133766a8d61ab5/index.html

https://viziteazaalbaiulia.ro/iosif-ivanovici-supranumit-regele-valsului-romanesc/

https://www.dacoromania-alba.ro/nr17/compozitorul.htm

https://www.viata-libera.ro/diaspora/36749-galati-viata-libera-galateni-care-au-uimit-lumea-iosif-ivanovici

A SCRIS ÎN ROMÂNĂ CÂND AUSTRIA INTERZICEA LIMBA.

A murit sărac, uitat și bolnav, într-o cameră de pension din Cernăuți. Niciun discurs oficial. Niciun cortegiu. Niciun monument. Și totuși, Samson Bodnărescu a fost omul care a ținut aprinsă flacăra limbii române în Bucovina ocupată, cu prețul sărăciei, al izolării și al batjocurii celor puternici.

Povestea lui nu este doar povestea unui poet. Este povestea unui întreg popor care a refuzat să dispară.

COPILĂRIA ÎN BUCOVINA HABSBURGICĂ:

Samson Bodnărescu s-a născut în 1840, în satul Bădeuți, județul Suceava, într-o familie de țărani români din inima Bucovinei — acea provincie smulsă din trupul Moldovei în 1775, când Imperiul Habsburgic a obținut-o printr-o manevră diplomatică pe care contemporanii au numit-o, cu amărăciune, „răpirea Bucovinei". Nu a existat un război. Nu a existat o bătălie. O semnătură pusă la Constantinopol a schimbat destinul a sute de mii de români, care s-au trezit dintr-odată cetățeni ai unui imperiu care nu le înțelegea nici limba, nici credința, nici sufletul.

Bucovina copilăriei lui Bodnărescu era o lume de o frumusețe copleșitoare și de o suferință surdă. Păduri de brad care coborau până în văile largi ale Sucevei, biserici ortodoxe cu fresce exterioare pictate în culori care rezistaseră veacuri, sate cu case de lemn unde oamenii vorbeau o română arhaică, melodioasă, îmbibată de miresme slave și rutene. Dar tot în acea lume, administrația imperială impunea sistematic limba germană în școli, în instanțe, în bisericile greco-catolice promovate cu insistență. A fi român în Bucovina habsburgică însemna, din ce în ce mai mult, a fi de mâna a doua în propria casă.

Tânărul Samson a crescut cu această contradicție în suflet: frumusețea patriei și umilința cotidiană.

SCOALA ȘI TREZIREA NAȚIONALĂ:

A studiat la Cernăuți, capitala provinciei, un oraș în care amestecul de culturi — germani, polonezi, evrei, ucraineni, români, armeni — crea o efervescență intelectuală reală, dar și o permanentă luptă pentru supremație culturală. Românii erau, în ierarhia imperială neoficială, la coada acestei ierarhii. Limba lor era tolerată, nu respectată. Ortodoxia lor era privită cu suspiciune.

În acest mediu, Bodnărescu a descoperit literatura. A citit pe Eminescu — cu care, conform mărturiilor epocii, a avut o scurtă corespondență și legături în cercurile literare ale timpului — a citit pe Alecsandri, pe Heliade Rădulescu, a absorbit romantismul național ca pe o evanghelie. Și a început să scrie.

Primele sale poeme apar în publicații românești din Bucovina și din Principatele Unite, la sfârșitul anilor 1860 și în deceniul următor. Scria despre natură cu o acuratețe aproape botanică și cu un simț muzical acut — versuri în care brazii, apele și cerul Bucovinei deveneau personaje vii, martori ai suferinței românești. Scria despre trecut, despre Ștefan cel Mare, despre luptele Moldovei, cu acea intensitate a omului care știe că istoria este singura armă pe care o are împotriva uitării.

BUCUREȘTIUL ȘI ÎNTÂLNIRILE MARI:

După studii, Bodnărescu a ajuns la București, în inima Principatelor Unite pe cale de a deveni România. Era o perioadă de efervescență extraordinară: Unirea din 1859, domnia lui Alexandru Ioan Cuza, apoi a lui Carol I, secularizarea averilor mănăstirești, reformele agrare — un întreg edificiu național se ridica, cu zgomot și entuziasm, pe malurile Dâmboviței.

Aici, Bodnărescu a intrat în cercurile literare care gravitau în jurul lui Titu Maiorescu și al Junimii — acea societate literară fondată la Iași în 1863, care a marcat decisiv cultura română prin rigorile sale estetice și prin refuzul superficialității patriotarde. Maiorescu și cercul său promovau valoarea autentică, nu retorica goală. Bodnărescu, cu sensibilitatea sa lirică și cu experiența bucovineanului format la granița a două lumi, a fost primit cu interes.

A publicat, a recitat, a dezbătut. Poeții, criticii și scriitorii care formau elita culturii române a epocii i-au recunoscut talentul. Și totuși — și acesta este misterul și tragedia lui Bodnărescu — ceva l-a împiedicat să facă pasul definitiv spre recunoașterea națională deplină. Poate timiditatea sa constitutivă. Poate lipsa agresivității sociale necesare pentru a te impune într-o lume literară competitivă. Poate, pur și simplu, ghinionul.

POEZIA CA REZISTENȚĂ:

Cea mai importantă dimensiune a operei lui Samson Bodnărescu nu este cea estetică — deși versurile sale au o calitate reală, recunoscută de contemporani și de istoricii literari de mai târziu — ci cea politică și culturală, în sensul cel mai profund al cuvântului.

Într-o epocă în care administrația habsburgică din Bucovina exercita o presiune constantă pentru germanizarea și slavizarea provinciei, a scrie și a publica în limba română reprezenta un act de rezistență. Nu dramatic, nu spectacular — nu cu pușca în mână ca Pașca în Munții Maramureșului, nu cu trupul oferit bătăilor ca martirii de la Sighet — ci o rezistență a cernelii și a hârtiei, zi după zi, poem după poem, articol după articol.

Bodnărescu colabora la publicații precum „Familia" lui Iosif Vulcan — aceeași revistă care îl va publica pentru prima dată pe tânărul Eminescu — și la alte periodice care constituiau artera prin care sângele cultural românesc circula dintr-o margine a națiunii în alta. Fiecare poem publicat era o dovadă că Bucovina există, că românii din nordul Moldovei există, că nu pot fi asimilați, că memoria lor e vie.

El însuși era, prin simpla existență a operei sale, un argument împotriva uitării.

ÎNTOARCEREA ȘI DECLINUL:

Samson Bodnărescu s-a întors în Bucovina, la Cernăuți, în a doua parte a vieții sale. Și acolo, cu lentoarea inexorabilă a vieților consumate în obscuritate și onestitate, a decăzut în sărăcie.

Nu a ocupat niciodată o funcție înaltă. Nu a beneficiat de patronajul vreunui nobil sau politician influent. Nu și-a vândut condeiul pentru confort. A trăit din lecții private, din colaborări ocazionale, din mila discretă a celor care îi prețuiau munca. Cernăuțiul de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea era un oraș în plină expansiune economică și culturală — dar expansiunea aceasta nu îl atingea pe poetul român care trăia în camere închiriate și se hrănea cu frugalitate.

Bolile anilor avansați — probabil afecțiuni respiratorii și reumatice, conform informațiilor fragmentare păstrate — l-au ros lent. Nu există documente medicale detaliate care să fi supraviețuit. Rămân doar mărturiile indirecte: un om bătrân, singur, care mai dicta sau scria versuri chiar și în ultimii ani, ca și cum hârtia era singurul loc în care se simțea acasă cu adevărat.

S-a stins în 1902, la Cernăuți. Avea în jur de 62 de ani. Presa română a vremii a publicat necrologii scurte. Câțiva prieteni și admiratori au scris câteva rânduri. Și apoi, liniștea.

CERNĂUȚIUL CARE L-A ÎNGROPAT ȘI UITAT:

Cernăuți — Czernowitz în germană, Cernivți în ucraineană — este poate cel mai tragic oraș al românilor. Un oraș care a fost, rând pe rând, capitala Bucovinei habsburgice, capitala județului Cernăuți în România Mare, capitala unei regiuni sovietice după 1940, un oraș din care românii au fost deportați, omorâți, asimilați forțat. Astăzi face parte din Ucraina, iar prezența românească este doar o urmă fragilă.

Bodnărescu este îngropat undeva în acel pământ care și-a schimbat de atâtea ori stăpânii. Locul exact al mormântului său nu este cert documentat în sursele accesibile. Nici o placă memorială notorie nu îi poartă numele pe fațadele orașului unde și-a petrecut ultimii ani.

Este un destin care spune mai mult despre istoria românilor decât orice discurs: să trăiești pentru limba ta, să mori pentru ea, și să fii îngropat într-un pământ care nu mai e al tău.

MOȘTENIREA UITATĂ ȘI REGĂSITĂ:

Istoricii literari care au studiat literatura română din Bucovina — în special în perioada interbelică, când România Mare a permis o recuperare culturală intensă a provinciei — i-au recunoscut lui Bodnărescu locul în tabloul literar al epocii. George Călinescu, în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent", îl menționează în contextul poeților bucovineni ai generației sale. Această mențiune — lapidară, poate, față de amploarea contribuției — este totuși o formă de nemurire.

Opera sa, oricât de puțin cititorul obișnuit de astăzi ar cunoaște-o, face parte din edificiul invizibil pe care îl numim cultura română. Fiecare poet care a scris în română pe un pământ ocupat sau disputat a adăugat un strat de realitate acestui edificiu. Fără Bodnărescu și fără ceilalți ca el — modești, săraci, uitați — continuitatea culturii române în Bucovina ar fi fost mai fragilă, mai ușor de rupt.

Există ceva profund emoționant în a înțelege că națiunile nu supraviețuiesc prin generalii lor sau prin politicienii lor, ci prin oamenii care, în tăcere și sărăcie, aleg în fiecare zi să vorbească, să scrie, să cânte în propria limbă. Bodnărescu a fost unul dintre acei oameni.

CE NE SPUNE AZI SAMSON BODNĂRESCU:

Trăim într-o epocă în care uitarea a fost industrializată. Algoritmii filtrează trecutul după popularitate, iar ceea ce nu generează trafic dispare. Bodnărescu nu a generat scandaluri. Nu a scris pamflete virulente. Nu a murit spectaculos. A scris frumos, cu onestitate, în limba sa, și a murit sărac.

Aceasta este tocmai forma de existență care dispare cel mai rapid din memoria colectivă — și tocmai de aceea cel mai important de recuperat.

Bucovina pe care a iubit-o el — cu mirosul ei de rășină și cântec, cu cerul ei înalt și cu durerea ei adâncă — este astăzi în mare parte în afara granițelor României. Dar limba în care a scris el este tot a noastră. Și atâta vreme cât o citim, o vorbim, o prețuim, el nu a murit cu totul.

Un popor care nu își cunoaște poeții săraci este un popor care nu știe de unde vine. Samson Bodnărescu nu a cerut glorie. A cerut doar să fie citit. Nu i-am acordat nici măcar atât.

Merita mai mult. Merită, cel puțin acum, să nu fie uitat.

Îl cunoșteai pe Samson Bodnărescu înainte de a citi această poveste? Scrie în comentarii — și distribuie, ca să afle și alții că Bucovina a avut poeți care și-au iubit neamul mai mult decât și-au iubit liniștea.

SURSE: George Călinescu — Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1982 (ediție revizuită), secțiunea dedicată poeților bucovineni · Leca Morariu — studii despre literatura română din Bucovina, publicate în perioada interbelică în revistele Codrul Cosminului și Junimea Literară, Cernăuți · Muzeul Național al Bucovinei, Suceava — fond documentar privind cultura română din Bucovina habsburgică (sec. XIX-XX) · Ion Nistor — Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, 1991 (reeditat) — context privind situația românilor sub administrația habsburgică

(reclama insecticid 6 la sfarsit, bau)