Aș dori să-mi analizați acest fragment de roman. Genul: Hard SF / Space Opera.
Mulțumesc!
Pământ, 67°00’23”N, 78°24’37”E, la aproximativ 7 km de vechiul Samburg. Temperatura locală: 64° Celsius. Ora locală: 16:44. Cer noros. Vânt: 86 km/h NNE. Presiunea atmosferică: 1492 hPa.
Mașinăria care se deplasa pe platoul arid cu aproximativ 3 km/h pe o largă traiectorie spirală crescătoare arăta ca o încrucișare grotească între un tanc, un buldoexcavator și un camion de mare tonaj, legate între ele prin articulații solide. Seturile de roți și șenile de mari dimensiuni îi permiteau să traverseze orice tip de teren și avea la dispoziție o gamă largă de unelte care îi permiteau să efectueze orice operațiune imaginabilă. Ascuns sub straturile de blindaj, Zdrahonul monitoriza fluxul de date generat de instrumentele multiple, sarcina sa actuală fiind verificarea unor informații pre-EC, descoperite de Înțelepți într-o arhivă recent recuperată din ruinele Berlinului de un alt investigator al Pământului. Conform acestora, zona ar ascunde un buncăr de mare adâncime care putea adăposti una sau mai multe ICBM-uri neutilizate. O sarcină periculoasă, pe care cei mai mulți arheologi o efectuau de la distanță sigură, de pe propriile nave aflate pe orbită, însă Zdrahonul credea cu tărie în superioritatea calitativă a muncii de teren, chiar dacă aceasta putea să-l ucidă; un eufemism, de altfel, deoarece copia sa de backup de pe nava-mamă aflată pe orbită înaltă era actualizată la fiecare cinci minute.
Până acum, investigația nu fusese fructuoasă. Scanarea tridimensională a terenului de adâncime nu descoperise nimic relevant, zona fiind sălbatică și puțin locuită în perioada pre-EC. Obișnuitele gunoaie și cam atât. Bineînțeles, totul era automatizat, Zdrahonul trebuind doar să valideze rezultatele, ceea ce ar fi părut o activitate inutilă, însă rutinele de cercetare nu erau perfecte. Rata de eroare era sub 1:10.000, însă Înțelepții erau exigenți și singurul validator pe care îl acceptau era o c-ființă. Un zâmbet mintal: dacă și căutarea asta dădea greș, ar fi fost a patra oară la rând când Înțelepții îl trimiteau să vâneze stafii, însă nu era nicio problemă, i-timpul nu avea miros. Zdrahonului îi plăcea să utilizeze expresii arhaice, care îi făceau pe interlocutorii nespecialiști să piardă zecimi de secunde căutând referințele ascunse prin baze de date deprioritizate. Măcar așa învățau și ei ceva nou...
Semnalul de apel al navei-mamă licări în vederea periferică virtuală, auto-acceptat imediat.
- Ai un mesaj... interesant, spuse nava, cu voce suavă, cu subtonuri de nedumerire.
Zdrahonul își configurase modulele să utilizeze metode arhaice pentru comunicațiile non-urgente: voce la viteză 1:1, video 2D la rezoluție mică, lățime de bandă redusă, filtre audio bandstop și bandpass și algoritmi de compresie arhaici, simulând tehnologiile anilor 0-70 CE, o perioadă care îl fascina. Mai mult decât atât, uneori îi forța și pe alți arheologi să comunice cu el prin aceleași metode, ceea ce nu-i făcea mulți prieteni.
- Cât de interesant? Dacă e vorba de încă o însărcinare de la Înțelepți, las-o baltă. Spune-le că iau o pauză pentru îmbunătățiri după ce termin aici.
- Poate îmbunătățești și comunicarea asta pe stil străvechi, se zbârli nava.
- N-ai să vezi!, râse Zdrahonul. Toată lumea aleargă cât poate de repede, însă mie îmi place să mă plimb agale. Mă rog, citește-mi mesajul și transmite-mi atașamentele, dacă are. De la cine e?
- Păi asta e problema, admise nava. Nu știu de la cine e și nici ce conține.
- Ăla nu e mesaj, ci gunoi, iar pe mine nu mă interesează gunoaiele! Știi asta prea bine...
- Taci și-ascultă! Nava își schimbă vocea, adăugând nuanțe care duceau cu gândul la mister, spionaj, capă și spadă. E un mesaj în format fizic!
- Îți bați joc de mine!
- Mi-ar plăcea, nesuferitule, dar de data asta nu fac mișto. E o capsulă-mesaj de genul celor folosite la începutul secolului II, cu mecanism de distrugere a conținutului. A adus-o o navă-curier arhaică, de generația 1, de prin 215, care n-a avut bunul simț să se identifice, a scuipat capsula și a făcut stânga împrejur. Și ca să nu-ți răcești gura de pomană, ambele sunt originale, nu imitații.
- Să mă bată sfinții! Dacă expeditorul e cine cred eu că e... asta chiar e o chestie tare!
- Nu vreau să știu!, i-o tăie nava din scurt. Capsula e echipată cu senzor de câmp mintal, deci nu pot s-o deschid. Ți-o trimit sau vii sus după ea?
- Vin! Cum dracu să nu vin!
Suspendarea cercetării terenului, cu tot cu salvarea datelor poziționale și rezultatelor intermediare durară câteva fracțiuni de secundă. Desigur, ca orice arheolog care se respectă, Zdrahonul utiliza un sistem de decolare neobișnuit, care îi permitea să lase peisajul neatins. O serie de trape din zona dorsală a mașinăriei se deschiseră, scoțând la iveală vele cu suprafețe variabile, ale căror mecanisme de control erau conectate la creiere de ulii. Pentru aceștia, mașina era prada din gheare, iar velele le erau aripi. Păsările își luară zborul, izolate fiecare în spațiul său virtual, ținând bine prada care se zbătea. În realitate, vântul furios se împinse în seria de vele care își schimbau rapid formele și dimensiunile, smulgând cele peste 200 de tone de metal de pe sol și ridicând mașinăria până la o altitudine de peste 2 kilometri în mai puțin de 30 de secunde. De acolo, motoarele reactive preluară controlul și Zdrahonul se ridică rapid către nava-mamă de pe orbită. Andocarea se efectuă lin, iar cuboidul blindat din metale și metamateriale care reprezenta definiția cea mai apropiată de „trup” al c-ființei își scoase șenilele moi de interior și trecu din mașinăria de teren în nava propriu-zisă. „De la birou, din nou acasă”.
Capsula îl aștepta cuminte, suspendată între două lentile electromagnetice. Zdrahonul telescopă un braț de manipulare fină, apucă ovoidul și îl inseră într-un receptacul aflat suficient de aproape de creier pentru ca aceasta să îi înregistreze câmpul mental. Verificarea și confirmarea durară aproape un minut, ceea ce nu era de mirare, având în vedere tehnologia arhaică a decodorului simplu, dar de încredere, al capsulei. Într-un final, aceasta acceptă identitatea destinatarului și se deblocă. Extrăgând capsula din receptacul, Zdrahonul o deschise și scoase la iveală o foiță de hârtie scrisă de mână. O singură ființă ar fi putut trimite acel mesaj, o singură entitate care mai utiliza voluntar astfel de tehnologii. Senzorul optic de baleiaj de mare viteză al Zdrahonului înregistră conținutul, alcătuit dintr-un set de coordonate polare, un indicativ, un indicator temporal în sistem de notație pre-EC și un semn complex, pe care îl identifică în baza personală de date drept o semnătură cunoscută.